Dragi cetitori ai mahalalei.
Azi am onoarea să public o recenzie a numărului 6 a Revistei de Povestiri, unde știți poate că scriu și eu. Recenzia e scrisă de Diana Petroiu și respiră prospețimea tinerească de care uneori ducem lipsă pe străduțele cam îmbâXite ale mahalalei noastre
(Rev de Pov: la exterior sunt super)
După o lună de dietă de la imaginația mov, iată că Rev de Pov se întoarce în forță cu un număr șase care cucerește automat, și vă previn, dragilor, că și de data asta e ireversibil. Da, venit-a toamna, și deși putem simți în aer o mică briză de melancolie, mărturisim că nu degeaba ne pozează o morișcă pe copertă! Colorată, deci gata înarmată: are povești albastre, recuperate de pe faleze, dar înțelepte ca marea, apoi vrrrum, se face verde curajos, că doar nu-i zgârcită nici la cele despre tinerețe și speranță; vedeți, maturitatea e o lecție de învățat de la cei mici (avem dovezi, nu vă temeți!). Vă spun că aici nu e timp de plictis, motive nici atâta. Am vrut să văd ce mai e nou și cum merge cu (r)evoluția acadea-arc-leagăn-balon de gumă-zmeu (hihi, acele cinci simpatii anti-apatii, de nu știi, rog irișii să dea iama-n butic), pentru că acum sunt prea vrăjită de o morișcă,deci mă port ca blatul dintr-un tort cu frișcă.
(Rev de Pov: dar înăuntru-i trucul! )
Păstrând pofta de joacă a fostelor numere, țin să recunosc că mi-e drag rău șasele. E ca o jucărie care se învârtește în toate direcțiile: acum suntem mici și vorbim despre părinți, acum suntem mari și îi pierdem. Trocul ne consolează. Scriem despre cum ne-au slăbit din amintiri și apoi au crescut la loc, ca dintr-un aluat magic, pentru că poveștile au stat la dospit, la limita candidă dintre vis și realitate. Așa se întâmplă în povestirea lui A.R.Deleanu , care ne învață cum să zâmbim în tristețe. Întreaga povestire e, folosind una din vorbele autorului, “o casă purtată de ape.” Vei afla cum se simte bătrânețea mamei lângă un pat de spital, ce înseamnă să te aștepți pe tine în așteptarea altora, cum dragostea e adusă de curenți în derivă, iar cum noi, ca cititori, ne scufundăm consensul și tăcerile într-un nisip creat de cuvinte. Ce motive să-ți mai dau? Tot citind șasele, m-am declarat fană pentru orice meci amical de făcut povești. E întocmai lucrul la care se pricep mai bine Vlad Stroescu și Oana Hodade. Dacă pentru primul, copilăria e ca un cartuș imaginar, iar amintirile sunt niște gloanțe, pentru cea din urmă, amintirile se exorcizează prin intermediul unui “tatuaj”, care simbolizează și relația maternă. Nu rata nici acest joc.
Pe deasupra, pe dedesubt, ni se mai întâmplă și dragostea, brusc, de parcă am fi fost alergați prin parc de o haită de câini, și ne uităm înapoi, întrebând umbrele din toate direcțiile: cine sunt ei? cine suntem noi? oare singularul nu e plural, și invers? Marius Chivu ne arată care sunt problemele care o frământă pe o bicicletă îndrăgostită. Dacă nu știai că mai există iubiri și cu inanimate, te invit să pui mâna pe Rev de Pov. Sper să nu fim iar acuzați de tulburări copilăroase, povestea pornește de la un caz real, din google puteți purica un Robert Stewart, dar vă previn că, la nivel narativ, povestea evoluează incredibil. Sex, intimitate, dragoste, reîntâlniri despărțite de un „cifru”, și multe întrebări rămase ca niște semne de carte în mintea cititorului. Dezvălui doar una: Când schimbi uleiul unei povești, cum și de ce te-ai lăsa folosit de scandal? În orice caz, ceva e sigur: imaginația nu stă niciodată în revizie pe parcursul acestei povești.
Mai de-al revistei, (egal veteran pe hârtie) Octavian Logigan, înscrie multe goluri la capitolul imaginație, dat fiind că posibilul și imposibilul sunt ca produsele cosmetice pe care le alegi de pe raft, niciodată nu știi ce găsești în ele. Citești ca sub mrejele unui vis, cuvintele sunt scări rulante, deznodământul e și el acolo, mereu vag și apăsător, mai că s-ar numi tactică de seducție. Despre un coup de foudre în supermarket, despre dragostea ca un consumerism de tactici, abordări și fugi, poți să citești cu respirația tăiată, chiar în Posibilitatea întâlnirii pe scările rulante. Ghidușia ne întâmpină din povestirea Iulianei Serea, Pui la rotisor. Titlul e o metaforă pentru simplitatea pe care acoperă un gest făcut din dragoste. Gândește-te la asta: cineva îți lasă un bilet pe frigider, cu următoarea promisiune, parcă rudă vitregă cu un poem de William Carlos Williams, (de nu știi cine-i tipul, search “I have eaten the plums that were in the icebox…”) și de aici încolo, orice farsă va fi un joc plăcut. Pe lângă trama cu inimioare și acte incomplete de nudism, Iuliana Serea tratează cu o ironie fină problema circumstanțelor, a clișeelor, adică tot acel ceva denumit și “travesti” social. Un fel de ‟Cum îți mai arată prietenii la întâlnirea dintre ani?”
Muză și totodată iubită for Rev de Pov, Laura Constantinescu, ne face mai bogați cu o porție de genuitate. Citește-i povestirea dacă vrei să vezi cum e cu fidelitatea unei umbre timide, dar curajoase. Mi-a plăcut să închiriez iar câteva minute din copilărie, recunosc. Hoțul de umbre nu e altceva decât un joc de-a v-ați ascunselea între lumină și întuneric, între copilărie și maturitatea care vorbește despre amintiri, fără să le piardă. Sfatul meu drag e să te lași furat. Aș mai avea multe de spus și de scris despre toată nebunia care are loc în numărul șase, dar mă tem că dezvălui pera mult, iar suprizele trebuie să fie descoperite. Ca indicii, vă spun că Motanov ajunge să fie victima unei lipse de discreție care se va cerceta la secție, că și ciorile-vrăbii au un rol în orice poveste, cel puțin asta este părerea lui Mircea Bouruc și a personajului său, Stan, cel care suferă de sindromul reveriilor estivale, și că simpaticii editori de la IQADS te pot conduce într-un mal suprarealist, pentru ca apoi să-ți arate cum o gospodină renunță la polonic, în favoarea laptopului. Mă simt bine la sfârșit de filă Rev de Pov, acum că știu că și băncile arogante mi-ar putea face oferte în rime împerecheate… într-o zi, cine știe… poate chiar curând!
Cu fiecare lună în tipar, avem o siguranță: ne maturizăm. Ne ajută și colaboratori noi, precum Marius Chivu, Oana Hodade și Alina Hinescu, despre care am vorbit puțin mai sus. Ca la școală, (remember?) numai că vin cu temele gata făcute într-ale imaginației, de te întrebi unde au studiat arta despre visat. Despre cei deja veterani, nici nu mai zic, lauda ar fi un mers de pitic. Dar iată că m-a ajuns din urmă încheierea. M-a certat și mi-a zis că sufăr de logoree critică, mi-a mulțumit pentru impresii, ne-am făcut amici. Avertisment de lovit la sentiment: Dragilor, cam asta se întâmplă după ce citești Rev de Pov, dudui de entuziasm. V-am zis la început că m-a vrăjit o morișcă, ei bine, n-a fost doar un flirt, numărul șase chiar stă la bătaia imaginației, răspândind de toate în jur. Cel mai mult, aș spune că iluzii, chit că sunt frumoase ori mai triste, le apreciez pentru cromozomul de ‟viață” pe care îl poartă în ele. E un număr care nu știe ce înseamnă secetă de imaginație. Am avut norocul să ajung la o ultimă petrecere dată în memoria verii, unde tema a fost să alerg vise în șir indian. Partea bună e că mai e loc și de tine, you can join us at anytime!!! Rev de Pov no.6 te salută cu drag.
@ Madelin:
1) Toată lumea știe: îl ții de picior… și-i dai în cap lu’ blegu’ cu el!
2) Corect este “lektor și Blegoo” ; ordonăm ierarhic, nu alfabetic.
3) Zise Madelin, care bagă trei miștouri într-un singur comentariu!
:))
@ lektor:
Mdeah, romgleza…
Mai e și un “remember” p-acolo – tocmai am remarcat.
Da’ deja e alt subiect de discuție, cred eu.
eu ma uit pe norvegieni la nunta din luxemburg, tocmai ce s-au pupat cei doi porumbei pe balcon.
Mi-a dat o lacrima si-am aplaudat, mi-am adus aminte de vremurile de demult cind mai eram om, nu piatra.
Am fost rai, Blegoo. Zic sa fim buni la inima si scolastici cind scriem recenzia aia.
@ Silvia:
HAȚ !!!
M-ai prins aici…
Îmi dau seama că lătrăturile mele dau naștere în mod firesc la concluzia “Io-te-l băh, și p-ăsta… vrea atenție…”
E o reacție simplă, normală, mioritică.
Simptomatică pentru vremurile de azi – regret s-o zic – și prevalentă cam peste tot în societate.
Milităm cu fervoare contra aruncatului de chiștoace pe jos și pentru biciclism ecologic în același timp în care ridicăm din umeri spunând “…Fiind deja publicat prost pe un site, măsurile ulterioare nu-și mai aveau rostul/ efectul…” – Diana Petroiu, comentariul 17, THU, 18-OCT-2012 AT 13:42 .
Sunt convins că putem aplica aceeași viziune, metodologie și la instalatu’ unei chiuvete noi în baie… s-a crăpat nițel la instalare… e ciobită în două locuri și e nițel strâmb pusă… da’ acuma, dacă tot e prost pusă, măsurile ulterioare nu-și mai au rostul…
Să mai dau exemple?
(lektor, abține-te că iar iese cu scandal!)
Personal, mi se pare un mod de gândire alunecos.
Principiul “las’că merge ș-așa…” are locul și rostul lui, dar să-l ridici la rangul de filozofie de viață și muncă e periculos.
Odată adoptat, conduce în mod firesc la reacții ieftine cum ar fi:
“Ești nazist gramatical!”
“Paragrafele erau, dar acuma nu mai sunt!”
“Ipochimenule!”
“Răule!”
“Îți bați joc de munca altora!”
Reacția e de așteptat, fiindcă dacă nu-ți pasă de munca ta, n-ai cum s-o aperi, nu? Nu-ți mai rămâne decât strămoșeasca replică “Ba pe-a mă-tii!” – care e satisfăcătoare, dar nu rezolvă nimic.
Revenind la cum vreau eu atenție. În principiu, e corect.
Dar însă!
Nu cerșesc atenție pentru mine – ci pentru un principiul ăla care zice că dacă ceva n-a ieșit bine din prima, pune mâna și corectează. Evaluează, schimbă, repară.
Dacă asta pare firesc la instalatul unei chiuvete, nu văd de ce n-ar fi la fel de important în literatură, indiferent de gen – roman, recenzie, povestire scurtă ori post pe blog.
Madelin spune despre cititul de trei ori. Eu ofer o imagine cu manuscriptul unui autor oarecare:
http://www.dragonchaser.net/079-Suldrun-2nd-draftw.jpg
Procesul de creație a oricărei chestii scrise nu-i doar o problemă de inspirație; implică muncă, atenție la detalii, rescriere. Nădușeală mintală la greu, cum ar zice Becali. Versul “Aici minte nu se cere/Să fii prost, să ai putere!” nu e aplicabil la studiul literelor – zic, afirm și susțin.
Ca să închei într-o notă optimistă, propun să ne constituim într-un partid al ălora care NU ridică dîn umeri și zic “asta e, las-o cum a căzut”…
(vociferări, lumea se agită)
lektor (din sală) : “O să fie un partid mic, Blegule – încăpem într-un Trabant!”
lektor a zis:
Blegoo (bănuitor deja) : “Te-au plătit? Cît? Trădător stilistic care ești!”
Blegoo a zis:
depinde si de citi Blegoo sinteti voi, eventual folosim si portbagajul:)
Intrebare pentru stapinire: se poate cumpara acces online la revista? Ca nu e scris prea clar pe pagina oficiala.
Ai dreptate, Blogoo.
Nu cred ca ati fost “rai” cu textul acesta. Oricum, este mult mai bine cum l-ai rescris, cu paragrafe si alineate.
Voiam de mult sa citesc Rev de Povestiri, acum am ocaza sa sper sa o gasesc usor.
Apropo de anglicisme, si “Nu e problema” mi-a parut o traducere lineara a expresiei englezesti “No problem”, dar poate ca e folosita si in romana. Nu sunt in masura sa spun precis, dar nu mi-a sunat prea romaneste; mai degraba eu as spune “Nu e nici o problema”. Voi?
@ Adriana:
Răutatea e în ochii privitorului.
Anglicizarea e un subiect aparte.
@ lektor:
Vezi, d-aia mă bazez io pă tine, fin’că ești atent la detalii.
@ Dan:
Dacă oferi explicații, devine acceptabil, zici tu?
Un fel de “Lasă tu ce vezi, gândește-te la ce-am vrut să scriu – aia contează!”
Bine, băh… meic sens – jucăuș, deci tineresc, deci fără reguli, deci ciocu’ mic și flecsări dă neutroni.
lektor a zis:
http://revistadepovestiri.ro/butic/index.php?route=product/category&path=63
E fuarte clar, sez io.
Personal, o să aleg varianta digitală.
Acolo să vezi lătrături fioroase dacă ceva “s-a fleșcăit în transport!”
Abia aștept!
Io țin minte ce dupaci la ceafă mi-am luat când am ajuns acasă cu cartonu’ dă cataifuri și savarine sub formă dă ciulama – fin’că “Era gropi pă drum, ce vrei?”
Blegoo a zis:
Coane, probabil ca acum esti Blegoo de Romania, angajat la rev de pov:)
Mai e o problema. Ca sa plasezi o comanda trebuie sa dai o adresa de RO, cu CNP, cod postal si alte prostii total inutile. Ce fac aia care nu au sau nu vor?
Blegoo (si lektor), take it this way: Miruna chiar a scris o povestire in numarul 7 (io in numarul 6, dar asta e alta poveste, hihi). Profa ei de romana chiar o sa faca o ora cu revista. So it’s an innocent comment in a wrong position 🙂
De transmis am avut de transmis 1(un) mesaj, dar altcuiva (se stie ea cine), de aia l-am si pus in PS.
Mulțumesc pentru link. Păi așa și arăta(mă refer la paragrafe și împârțire) În orice caz, nu mi-am bătut joc, cum ați crezut dvs. Am refăcut textul și l-am retrimis, în fine…
Nu a fost o recenzie gândită să apară într-o revistă de critică literară… dacă era, adoptam și respectam anumite reguli. Inițial, se dorea publicată pe pagina de Facebook a Revistei de Povestiri, unde se permit anglicisme și jocuri de cuvinte.
@Adriana: ai dreptate cu observația aia, intenția mea a fost voit colocvială. De aceea, am zis *nu e problemă* (cum ai spune între amici: “nu-i bai”) La comentarii, mi-am “permis” să vorbesc așa :))) Nu credeam că se va analiza și asta.
Diana, nu am scris cu “rautate in privire”, a fost doar o observatie. Nu e nimic gresit in faptul ca nu te-ai cenzurat in comentarii. Daca exprimarea aceasta este naturala, fireasca, nu e nimic neaparat gresit. Din contra, este chiar un lucru pe care eu l-as incuraja.
Dar tot putem sa ne gandim cum se realizeaza influentele limbii engleze, de exemplu si in general, care sunt tendintele in limba romana.
@ lektor:
Aaaa… da, acu’ văz și io.
Da, e o aiureală să-ți ceară și număru’ dă la pantof – dacă vrei pidiefu’.
Ei… ce să facem, defilăm (ori nu) așa cum putem.
(mă cam îndoiesc că cei doi blegi mioritici – dă care știu eu – o să-și bage datele alea cu asterics roșu – doar pentru un pidief)
Deci, o lăsăm așa cum a căzut.
Era o idee bună… da’ a căzut pă chiuvetă.
@ Madelin:
Da bre, am înțeles din prima – nu-i nevoie de desene – doar făcem mișto, ca băieții… ca să nu zică vlad că nu suntem ludici.
Da’ serios acuma… că tot ești tu mare și tare la revistă… lektor zice bine ce zice. Io încă mai am opțiuni autohtone… (deși blegii mioritici sunt cam ațoși la detalii personale) dar el n-are… și din ce-l amușin io… nici n-are de gând.
Ar trebui să se ia ceva măsuri și greutăți internaționale – potrivite cu romgleza prevalentă, nu crezi?
Adică… zic; dacă tot ai “27 people like this. Be the first of your friends.” și “September 28, 2012 8 Comments”… apăi gândește “buticu'” la modu’ înfrățirii între boboare – lasă “județul” și “CNP”-ul… că străinezii nu știe de d-astea.
Da, e frumos patriotizmu’… unde dacă dai clic pă “Țară”… afli că e doar UNA pă lumea asta… deși cu multe județe, ce-i drept.
Și nu vreau s-auz că “așa e dîn soft, n-avem ce face…” că mă bășic! După ce vlad a zis că a încercat să paragrafeze și nu i-ai ieșit… am căutat pă interneț și am găsit! (da vlad, nu ai paragrafe în wpress, da’ dacă te strădui nițel… 10 minute… găsești rezolvarea)
NU EXISTĂ “NU POT!”… EXISTĂ “NU VREAU!” ori mai exact “MI-E LENE…” ori “NU-MI PASĂ!”
Filozofic vorbind… problema nu e că cineva nu gândește cu capu’… problema e aia de reacție:
“ejti rău!”
“n-ai maniere!”
“ejti porc!”
“ejti câinos!”
“ejti un porc dă câine!”
Și cireașa:
“…suntem la început, trebe să ne încurajați!”
CARE ÎNCEPUT!?!??, mami… că suntem la număru’ 7 deja… cât mai o dăm la violoncelu’ “io sunt mic, tu fă-mă mare…” ?
Ce dreaq’… cât ne mai jucăm de-a cultura?
Ce-i acilea… “Dilema Nouă”?
Bleah, zic!
………………….
(dă și mie pă imeil ce-ai scris tu și ce-a scris aia mică… că-s curios)
@ Diana:
Nu mai mă lua cu dvs, că mă urzic; sunt câine, nu-s pleșu.
În comentarii, n-ai decât să romglezeși cât poți/vrei… makes no difference to me… scriem cum vorbim, vorba tapirului… “da las-ăne să skriem cum vrem”… (ceva gen) – dar atunci când faci RECENZIE… acolo se schimbă kalimera.
Comentariile sunt una, piesa principală e alta.
Adriana și lektor au și ei dreptatea lor – în sensul că trebuie să fii atentă la CE scrii și CUM scrii.
Degeaba te superi și te scuzi – nu rezolvi NIMIC cu asta.
Fă scandal, cere la vlad să se facă ca lumea, așa cum ai gândit TU… nu cum am GHICIT IO că ar trebui să fie…
Ți-a dat osteneala să potrivești cuvinte, să găseși alegorii, comparații și alte chichițe literare… luptă-te pentru dreptul tău de a fi TIPĂRITĂ așa cum ai gândit, nu cum mârâi io dă pă mantinelă.
Halal răspuns… “ejti rău!”… hauzi: tu ce crezi… meseria dă critic literar e apanajul ălora “răi” dîn fire? Călinescu era un om “rău”?
Tu chiar crezi că io sunt “rău” cu tine?
Am noutăți proaspete… mi se rupe – dinspre partea mea, n-ai decât să mă bifezi la carnețelu’ cu coperți negre (nu ești nici prima/primul, nici ultima/ultimul) – dar în momentul în care spui că “aia este, ce să mai facem acuma…” așteaptă-te să te latru.
Nu pentru subiectul original de unde am pornit, ci pentru modul de gândire.
Micul meu moment de supărare s-a evaporat :)) Am ripostat mai impulsiv la comentariile alea, când era partea cu apelativele. Mi-am asumat ce era de asumat, nu vă văd “rău”, înțeleg ideile. Și nu e aici vorba de scuze sau dat înapoi. Mi-am retrimis textul, dar nu-mi aparține acest blog :))
Povestea cu “dumneavoastră” nu e ceva ironic, cu atât mai puțin un pretext la urzicatul acela. E o distanță oarecum între vârste și profesii, să spunem că nu-mi place să vorbesc cu “tu”, când nu cunosc persoana, chit că suntem în mediul virtual.
Nu vorbesc cu aroganță sau dușmănie…chiar e un tic verbal :))
Seară frumoasă, tu, Blegoo!
Acum sigur e mai bine 🙂
Diana a zis:
Ai văzut că se poate?
Totul e să vrei… (mă rog, să crezi că “dujmanu'” de discuție nu e precum Dinică: http://www.youtube.com/watch?v=Cy-XhkXMXGw deși dac-ai fi mai încăpățânată, probabil aș da-o în Dinică… nu mă costă nimica, chiar mă amuză… ia să exersez: “în nemernicia mea… ca un câine turbat… m-am luat de Diana… etc” – ia, cum sună?)
Acuma… chiar ești convinsă că nu-ți vrea nimeni “răul”?
Vorbesc serios deja.
Nimeni nu s-a luat de TINE – ca persoană!
Lumea s-a luat de text.
Întâmplător, e semnat de tine…
Acuma… ce-ai vrea?
Să facem abstracție de cine semnează?
E nprmal să te referi la cine e chipurile autorul textului… pe cine vrei să iau la “hăcuit culișolu’?
Pe vlad?
El e pe altă traiectorie, are de schimbat scutece, chestii.
Tapirul?
E dispărut…
Tasha?
Se străduie să-mi provoace atacuri dă cord…
lektor?
e dincolo dă bine și dincoace dă rău…
Rămâi tu, ca autoare.
(am verificat să nu scriu din greșală “râmâi” – chestia care ar fi schimbat total ce scriu acuma)
Chiar așa puțin respect ai pentru tine… pentru munca ta… (hai, să dăm caramele la copii aici: da, mi-au plăcut caracterizările tale la diverse povești din revistă… ai capacitatea să răsucești cuvinte… poezeală, alea… posibil d-aia, subconștient, m-am revoltat la format) plus ideea că “aia este, nu mai se poate face nimica…”
Nu soro… întotdeauna există loc de reparat, cârpit, dres.
Nu te speria niciodată când cineva te ia la refec; încearcă să înțelegi care e mesajul, nu sări friptă că cineva se ia de tine ori de munca ta. Uite… mai sus în comentarii m-am luat de RevdePov mod de comandă/abonament.
Crezi că asta însemnă că dau cu bălegar uman peste ei?
Nicidecum, spun doar că nu s-au gândit ca lumea… e la alegerea lor să sară urzicați “…da’ cine ești tu, derbedeule, pastramagiule, fripturistule… AOLEOOOO! săriți! Meliția! Mă ambetează derbedeul!” ori să extragă esența din tărâțe.
Cam așa și cu discuția d-aici.
Regret că te-ai enervat inițial.
Am făcut tot ce am putut să te conving că nu-i chestie de răutate gratuită.
Nici măcar răutate simplă.
Nici de la mine, nici de la alții.
E periculos să vorbești în numele altora… dar aici, îndrăznesc.
Nimeni nu te-a atacat c-ai scris aiurea… prostii ori ceva gen.
Lumea s-a supărat că e prost tipărită, înțelegi?
Restu’ de kkaturi… “aici lipsește o virgulă…” nu contează – alea-s înțepături prietenești.
Mahalaua… e una din foarte puținele locuri unde poți să ai surpriza să dai peste oameni cu mult peste nivelul tău.
Intelectual, literar, cultural, ce mai vrei.
Așa cum ai avut tu surpriza… așa am avut-o și eu.
Asta nu însemnă că nu trebuie să participi; dimpotrivă!
Luptă-te! Spune-ți părerea!
Ți se dă peste bot?
Așa… și?
Ce dacă?
Un șut în fund, un pas înainte!
lektor, de-un par egzamplu… e de 78 de ori mai deasupra mea, ca nivel, ‘telectual, științific și ce mai vrei tu; mă vezi că mă speriu de el?
Deloc… dompotrivă, mă bazez pe el!
Ca și alții… pe care mă bazez că îmi vor da peste bot când spun prostii…
Cum vrei să crești, să te dezvolți… fără reacții… fără “fidbec”?
Șmecheria este… să nu te superi.
E greu.
Unii interlocutori au talent să te atingă la nervi, recunosc. Dacă te uiți în urmă, în mahala, ai să dai de Alș. Om mai enervant ca ăla nici că se poate. Spunea prostii?
Niciodată.
Îți venea să-i dai palme?
Întotdeauna…
Ai noroc, Alș nu mai e, am rămas eu.
Un epigon, oarecum.
Încerc și io.
Hait Blegoo, vad ca te-a ajuns si pe tine vremea asta ploioasa de te-arati mai impaciuitor ca de obicei. Si ce frumoasa a fost si nunta regala, ah! Te-ai uitat?
Revenind la rev de pov, ma intriga reusita ei. Pina la urma e doar o colectie de povesti entuziaste scrise de neprofesionisti, fara nume sonore, un fel de dulce mahala literara deschisa publicului tinar pe care nu-l mai credeam indragostit doar de cit de frumos se insiruie cuvintele chiar daca nu contin un mesaj anume. Un fel de peter pan deghizat in motan care cucurigheaza artificii printre cele patru si jumatate directii cardinale.
Raii ar zice ca-i doar hipstareala, dar hipstaraii s-au plictisit si au plecat dupa primele doua numere. Da’ acum apare si numarul sapte, cu groaze si sperieturi, bre blegoo, e ceva necurat la mijloc, mistic de-a dreptul, cred c-o sa bag un cnp din burta la inscriere doar ca sa le hacheresc astora pdf-ul ca-s prea curios.
@ lektor:
Blegoo (uluit): “Ce faci, bre… te uiți la mine pă fereastră?”
(bosumflat) “A plouat cu clăbuci… toată ziua… și unde am dat cu smoală pă acoperiș, pare să nu fi dat unde trebe… că tot picură la colț, băgami-aș…”
(filozofic): “Tataie… să nu acționăm ca haita dă hiene maidaneze… dîn toate direcțiili… s-o luăm pă rând, ordonat, ca la defilarea dă Unu Mai – întâi carele alegorice… p-ormă fabrici și uzine… urmează pionierii și țăranii cu coșuri dă cartofi. Dacă dai cu găleți de zoaie din 4-5 direcții simultan… pierzi mesajul, nu? Victima se zăpăcește…
Faza unu: pacientu’ se convinge că personalu’ medico-critico-literar nu-i vrea răul.
Faza doi: dacă e să scrii… cel mai eficient e să scrii DOAR în limbaju’ pă care-l știi cel mai bine – romglezismele dau bine la cafeluță, dar nu în scris.
Trei: dacă tot scrii… nu crezi că e mai simplu să și spui ceva? În loc să tot învârți polonicu’n ciorbă și sa scoți cuvinte la suprafață, precum perișoarele?
4 … estimez că o să ia foo’… 4 ani până ce mesajul se transmite și se recepționează. Nu-i bai, alde unchiu’ Sagan (să-i fie cosmosu’ ușor) a pornit cu SETI-ul lui din ’61… și încă n-a ajuns să comunice… dară-mi-te să converseze…
Io-s optimist totuși – conversăm pă românește, nu cu alieni d-ăia verzi cu antene.
(ueit, uat? da, uneori există dubii…)
Nu m-am uitat la nuntă, genul de eveniment mă sperie – mai ales ăla cu parfum carpato-danubian.
O să le dau un hemail la revistă… la conducere… prin care o să le zic că am o cunoștiință (adică tu) care e pă altă lume, n-are cenepeu, județ ori nume… are doar imeil (corect pân-acuma?) vrea habonament, are iemail și peipăl… vrea pidief.
Să vedem ce reacție jucăușă primim…
(chiar, de ce există aia cu peipalu’ pă sait… dacă vinzi și te adresezi doar la români? nuș’… zic și io…)
…………………..
Lumea o să zică că am inundat mahalaua… că vorbesc prea mult și alea; chestia este… că dacă nu vorbești, șansele de a fi înțeles greșit sunt mari – după cum se știe, istoric-mahalagește vorbind – și nu numai. Bine, a și plouat azi toată ziua… e și ăsta un factor… dar din experiența mea rezultă ca dacă critici ceva… ORICE! reacția mioritică e una violent-defensivă, cel puțin inițial. Borcane și napalm, ce mai… ca la Plevna.
Durează nițel până interlocutorul se lămurește că nu vrei să-l tâlhărești, ‘telectual vorbind – ori tânjești să-i golești portofelu’ mintal.
Da, am comentat mult, dar doar fin’că mi s-a părut că subiectul merită discuția.
Vorba lu’ Manafu: “Voi ce ziceți?”
Blegoo a zis:
Unu la mana: nu sunt mare si tare la revista, doar trimit texte.
Doi la mana: care-i adresa de imeil?
@ Madelin:
Ce-i aia… “Nu sunt mare și tare”?!?
Păi… tu ești cea mai tare dîn parcare!
(părerea mea, nu dau cu paru’…)
Ăștia de la revistă vizionau arici pogonici pă olițe când tu publicai pă blog… 🙂
Sanchi nu stii adresa… mi-a luat doo’ secunde sa scormonesc in folderu’ dă meil și să te găsesc… fă și tu la fel. 😛
🙂
Simpatică recenzia! Transmite ideile foarte inventiv. M-a făcut sa zâmbesc. Nu empatizez mereu la scorneli literare, dar acuș m-am înduioșat că sunt reușite :)))
Scrie bine, are talent la întoarceri de fraze cum a văzut și Blegoo..umila mea părere e ca faza asta cu publicatul pe blog e oribilă si de aici oamenii n0au respect pt ce le-ai trimis!!
Mi-a plăcut și cum a răspuns. Diplomație deșteaptă, aș zice eu!! A asumat pb. cu structura, a primit și ocări, și sfaturi. Câți tineri mai fac asta? :))) E Semn bun, de maturitate. Îmi e simpatică, să recunosc… acum și mai mult că am trecut prin comentarii, iar am râs :)))))
Dacă Blegoo reușeste să aranjeze pe un wordpress, deținătorul acestui site de ce nu poate???? Iată întrebare! Și din câte văd că zice la răspunsuri, a retrimis textul. De ce nu apare varianta modificată?? Să mă scuzați, da’ vina e acum a tapirului.net blabla. Tre’ să te ocupi de colet, altfel e;ti poștă neserioasă!!!
@ Madalina S.:
Mădălina… nu-i chiar așa de simplu.
Trimiți textul prin email… de unde provine?
Cel mai probabil, din Word.
Se ia cu c/p.
La lipire e posibil să se piardă formatarea.
Îl trimiți ca filă atașată. Ce face primitorul?
Îl deschide în Word.
Word de mac nu-i exact ca cel de pc.
Să zicem că se deschide perfect.
Cum îl pui pe blog?
Cu c/p.
Word nu se înțelege cu WordPress – pierde formatarea.
Ce faci?
Îl rescrii de mână?
Degeaba, WordPress nu recunoaște paragrafele – recunoaște doar alineatele.
Ce faci?
Faci ca mine… ghicești gândirea lui Diana și cauți un shortcut pentru paragrafe?
Deja lucrurile devin complicate.
Da, așa cum l-am pus eu e cu paragrafe… dar nu-i cu paragrafele autoarei, e cum am gândit eu, nu cum a gândit ea.
Ori… aici nu vorbim de “autori”.
Nu rescriem “12 Scaune”.
Nu citim ce-a scris Diana… în interpretarea unui bleg, publicat cu ajutorul altui bleg…
Nu-i corect.
Dupa ani de zile (ca sa nu zic zeci) am lasat un comentariu la ultimul post. Nu ma intrebati de ce, am avut o tresarire de socializare.
Dupa carele, dintr-o simpla neintelegere intre biti, am ajuns aici. Si am citit toate comentariile. Si am zambit. Si ma gandeam ca atunci cand s-o termina criza (aia economica, ca aia morala mai are multa pornofilie in magazie), m-as duce asa, pur si simplu, sa beau un pahar de rosu cu unul, altu’ de pe aici si de pe alte bloguri pe care ne-am mai intersectat. Asa, sa ne bagam ceva in el de virtual.
PS. La obiect, nu pot sa ma pronunt, ca nu am citit recenzia. Si daca as fi citit-o, tot nu cred ca…
Fluture a zis:
HOPA!
După lupte seculare… care au durat zeci dă ani… Fluture dă dîn haripi!
[Blegoo (serios): “Trăiți, Don’ Șef!” (aparte): “să vă tihnească beutura!… ahem… ham-ham!”]
Ce “sef”, ma, ai innebunit?
Hai, cine se incumeta la un pahar de orice, ca-s mai mult prin Bucuresti in ultima vreme?
@ Fluture: Făceam mișto… nu sări și tu ca românii…
Serios: Fă invitație specifică, nu o da așa… generalist.
Știi că oamenii e modești, nu se consideră demni dă haripile tale.
Lektor e din/pe altă lume (cred)… rămâne iubitu’ nostru staroste… don’ doctor… plus ceva gagici.
Nu mai mult de-o masă… plus că devine intim.
Oricum… faceți loc sub masă, să am și io loc… virtual vorbind… și nu aruncați chiștoace nestinse pă dușumele.
Fuarte serios: mă bucur că ești bine și dai din aripi. Cu cât îmbătrânim, cu atâta suntem mai puțini… nuș’cum se face…
Hai sa ne dam intilnire vara viitoare undeva prin bucuresti, pe un acoperis cu terasa, ceva, ca insomniacii din seattle:)
FLAȘ NIUZ!!!
Aflăm dă la corespondentu nostru dîn lumea ailaltă – “lektor” – precum că e bine mersi… și ne dă întâlnire pă lumea asta… LA ANU’!
(nu și la mulți ani, evident)
Acuma… io nu’șce să zic… io fiind dincolo dă bine și dincoace dâ rău, cum vine vorba… da’ sper că lumea asta o să mai fie și la anu’.
(dacă ajungem pîn’la vară… rămâne dă văzut)
Io aș bea un vin roșu. Care se mai bagă?
@Blegoo am dat-o “generalist” pentru ca nu vreau ca cineva prezent pe aici sa-si doreasca sa vie si sa zica “ah, e numai intre ei”.
Asa ca, hai sa ne organizam si sa bem. Rosu sa fie. Eu ma intorc pe 26 noiembrie, stau pana pe 15 decembrie, ziua pe care o alegeti e ok pentru mine.
Buna seara, domnu’ Vlad, multumim pentru gazduire si offtopic.
PS. @lektor – io am treaba in RO inca vreo 7-8 luni, deci sigur ma prinde si vara pe aici, asa ca te astept cu drag si sete.
Boierule, pai zi asa, esti invitatul meu! Si cine s-o mai nimeri pe linga, oameni si ciini deopotriva:)
Pe 26 noiembrie sunt inapoi la Bucuresti. Cum a ramas cu rosul? Organizam ceva sau ne mai virtualizam un pic?
@Fluture: Cu regret, eu nu am cum să particip în gheare și blană.
Da’ poate vlad te îmbată sufient ca să te convingă să faci cun post de musafir…
🙂
Eu prin mai iunie, mai bine zis primavara vara:)
@ lektor:
și, ai hecărit?
Deci, Vlad, cand ai timp/chef… Da-mi un semn pe mail, lasa-mi si nr. de telefon si bem. Si cine mai vrea sa vina, sa nu se sfiasca.
Pft, de abia acum văz. Fac semn.