În ultimele luni, de fiecare dată când mi-a venit să scriu, am avut și instinctul opus, de a nu scrie. Probabil pentru că nimic din ceea ce îmi vine să scriu nu mi se pare important – desigur, nici înainte nu mi se părea, dar acum câțiva ani sufeream de o mai mare autoindulgență. Pe de altă parte, sunt lucruri care mi se par extrem de importante și despre care nu am scris niciodată și nici nu-mi vine să scriu – bănuiesc că sunt în stare.
Nici acum nu m-am vindecat, ca dovadă că uite, scriu, și e tot un text care ar fi putut foarte bine să nu fie scris.
Vineri, în mod cu totul excepțional, am plecat mai devreme de acasă. (De obicei sunt mereu în întârziere, ca Iepurele Alb.) Având câteva minute în plus, am luat-o spre serviciu prin Herăstrău, pe malul lacului. L-am mai citat de multe ori aici pe amicul Dimitrios, care zicea că-și imaginează raiul ca pe o zi de vară în Herstrău. Avea dreptate, doar că și iarna e un fel de rai în Herăstrău. Frumusețea Herăsătrăului nu stă în standardele peisagistice de parc (alei, un lac în mijloc, plante), ci în subtilitate. Dincolo de aspectul agreabil imediat, dar întâlnit în orice parc civilizat de oriunde, e o simfonie de frumusețe pe jumătate ascunsă, dar copleșitoare când o observi. Lumina soarelui filtrată de ceața care se ridică din lac dimineața. Reflexia lui în undele simetrice și molcome pe care le lasă în urma lor rațele. Vuietul trenului trecând pe podul Băneasa, către Mare. Terasele părăsite pe mal în sezonul rece, încărcate de frunze putrezite. Ochii mărgelați din frunzișuri. Mirosul de pământ reavăn și pește. Oameni bătrâni plimbându-și cățeii bătrâni, la crăpatul zilei. Orașul care se aude, dar atât de departe încât simți că ai intrat într-o bulă, într-un embol de capăt de lume. În fine, n-am cuvinte suficiente, dar cam așa reflectam eu vineri dimineața, pe bicicleta mea fixă, cu noul ei butuc pedalier Campagnolo Record (știu, acum chiar că sunt hipster, dar n-am găsit butuci noi pe dimensiunea ei), la răsăritul soarelui, în parc.
Trecând pe lângă un restaurant semi-manelist (unul dintre cele vechi, care funcționează și iarna), am luat o curbă cam strâns și am alunecat într-0 mâzgă neagră telehibernală. Am dat cu fața de pământ (și, după cum mi-am dat seama după ce a trecut adrenalina și a venit durerea, cu poignet-ul și șoldul drept). Am păstrat toți dinții, dar o cantitate mică de sânge am pierdut-o definitiv, amestecată cu mâzga neagră de pe malul lacului. Mă gândesc acum că probabil duhul parcului, ascultându-mi gândurile, și-a zis, sau mi-a zis, ceva de genul put your money when your mouth is, și a vrut mai mult decât laude deșarte cu care n-are ce face. Ciudat, nu e prima dată când îmi vărs sângele prin Herăstrău, dar e drept că sunt peste zece ani de când am căzut rău cu rolele, iar sângele omenesc e perisabil și trebuie mereu reîmprospătat.
Nu știu dacă are legătură cu evenimentul, dar azi de dimineață, privind pe fereastră norii grei, am simțit ceva ce nu mai simțisem de multă vreme, de când m-am întors din Ferentari mai precis. M-am gândit că încă îmi iubesc rău orașul, chiar și așa, înnorat, înghețat, plin de șoferi inconștienți ca niște prunci, de două milioane de oameni cărora simultan nu le pasă dacă trăiești sau mori, de două milioane de oameni singuri, de uituci care habar nu mai au de unde au venit și unde se duc, de pescăruși care nu dorm noaptea, de scări de bloc, zeci de mii de scări de bloc, maidanezi debusolați, orașul ăsta la care cândva mă gândeam ca la o arcă în derivă, dar nu conta atâta timp cât în jurul meu era oceanul fără limite.
Lucrurile astea nu mai contează cu adevărat, nici sentimentele mele matinale fandosite, de altfel. Mulțumesc că mai intrați pe aici din când în când, vă anunț, ca și altă dată, că sunt bine, foarte ocupat deși nu fac absolut nimic, foarte ocupat să călăresc furtuna așadar, și că în curând, când o să apuc să deschid calculatorul de acasă, o să vină o schimbare în Mahala. Una destul de mare, dar lipsită de importanță.
Gasesc de o importanta capitala a semnala urmatoarea eroare: maidanezi- Bucuresti – debusolati. Ei sunt seculari! Ei sunt invincibili! Ei sunt eterni!
Maidanezii din Bucuresti sunt infiltrati, sunt simbiotici cu orasul! Seara nu asculti concertele de greieri, ci simfoniile maidanezilor de elita care au supravietuit programelor de sterilizare si adunare de pe strazi! Maidanezii sunt o mafie! Unii au devenit, evident, prin mijloace necurate, chiar ajutor de badigard! cand auzi, trecand de o poarta, un latrat furios care vrea sa te impiedice sa treci incotro ai treaba si un “stai aicea, Grivei/ Toto/ Labus/ Rambo”, e clar ca omul feroce care asigura paza domeniului respectiv a adoptat (iar) un caine maidanez de elita caruia ii da de mancare tanti Savica sau Cocuta care mai trece si ea p-acolo din cand in cand zilnic.
In concluzie trebuie spus ca nu! nici acum si nici inainte, si nicicand maidanezul din Bucuresti nu este, nu a fost si nu va fi debusolat! Mort poate, sterilizat daca-l prind, dar nu jignit cu acest apelativ!
Maidanezii sunt urmasii cainilor abandonati. Au abandonul si lipsa de repere in sange. Bucurestii se schimba foarte repede, prea repede petnru ei. Peste noapte, pe terenul viran pe care se aiciuasera, creste un p+4. Bicicletele ii nedumeresc profund, de asta le latra. Maidanezii indura si persista, sunt de admirat in privint asta, dar nu stiu nici ei de unde vin si incotro se duc. Nici vrabiile nu stiu, dar vrabiilor nu le pasa. Poti citi intrebarea sfasietoare in ochii oricarui maidanez.
Ham-ham-chelalauuUUU!
Chupadogra, vizioneaza filmul asta si alege apoi si alte epitete. Care vrei tu.
http://www.youtube.com/watch?v=NHeFLEN7JBg
Gata, gata Blegoo! nu era vorba de tine. Tu esti caine de rasa, nu intri la gramada cu plebea.
@Cora: aceia sunt maidanezi de Craiova, aicea era vorba de Bucuresti. Astia sunt rezistenti, smecheri, capitalisti!
@Vlad: serioaselea, la fel de sfasietoare e si privirea unui catel de rasa batran si pe care il doare spinarea de nu se mai ridica de jos si se uita la tine de parca te intreaba “ce-ai de nu-mi faci nimic ca sa alerg ca acu’ zece ani?”
Si spun asta in calitate de adunator vechi de animale de maidan (asta de aici, nu maidanul de la vecinii din nord).
@Chupadogra, ba asa-s si-n adapostul de la Mihailesti, Pallady sau care or mai fi. Saptamana trecuta a fost scos unul din canal, dupa 2 saptamani, aruncat acolo cu-o piatra de gat, de parca putea sa iasa singur de la 2 metri. Multi sunt abandonati in paduri sau in gunoaie, in saci de plastic legati la gat. Daca vrei iti arat, s-ar putea sa fii uimit… Sunt toti din Bucuresti, da. Asa cum zice Vlad, astia-s puii cainilor abandonati si “sterilizati” cu banii UE, miliardele ce tot intra de 20 de ani in ro.
Sfasietoare o fi imaginea unui caine batran si neputinta de-al ajuta, dar cum zicea cineva, batranetea e singurul lucru corect in lumea asta, catelul ala nu e neputincios din cauza noastra. Si daca esti un stapan respunsabil ii cumperi medicamente si cand nu se mai poate face nimic ii curmi suferinta.
Pe cand un caine abandonat si poate lovit zilnic care nu intelege de ce, ei, asta e chiar un spectacol demn de secolul 21 si de-o cultura veche de 2000 de ani cu care unii se impauneaza.
Vad c-ai folosit sintagma “caine de rasa”, or exista si oameni de rasa?
Eh, sigur ca exista caini de rasa, zice si in Doamna si vagabondul.
Referitor la oameni de rasa, a scris Vlad un post un pic mai sus. Mi se pare edificant si pentru corectitudinea batranetii in Romania.
1+7=8. Asa mai merge!
Eiii, o cam dai cotita, nu raspunzi la intrebari. 🙂
E corecta batranetea, ce nu e corect e debusolarea unor batrani care – precum cainii despre care se vorbeste in poveste – poate ca nici nu mai inteleg de ce…
Caci ca-n orice poveste trista, exista intotdeauna unii(la noi in ro sunt din ce in ce mai multi) carora nu le mai pasa de priviri debusolate, daca nu fac parte din familia lor. Poate nici atunci…
Vlad, fac eu cum fac si-ti distrug posturile.
Eu am “nine” plus noua cat face? Pai de unde sa stiu eu frate ce e “nine”?
Si ca sa zic totusi ceva la obiect, Vlad, dorinta si contra-dorinta ta de a scrie imi aminteste de-un citat din Cioran(citat dintr-o memorie proasta):
“Orice dorinta naste in mine o contra-dorinta… astfel incat /la sfarsit/ conteaza intotdeauna doar ceea ce n-am facut”.
nimic din ce tine de bucuresti nu conteaza in asa fel incit sa dea nastere unei emotii autentice..emotia lui vlad, insa, este autentica.
si-atunci, ce este bucurestiul?