Nu-mi ascult niciodată inima
Inima e un animal speriat
Vrea să fugă, să se ascundă
Să nu fie singură
Nu-mi ascult nici rațiunea
Rațiunea e slabă și fudulă
Nu are decât gânduri împrumutate
Puterea ei e minciuna
Mi-ascult păsările cum țipă
Bondarii cum bâzâie
Înăuntru sunt demonii mei
Îngerii sunt cu toții afară
About The Author
Frumos
“30 martie 1988
Natura este creata pentru om și ea parca ar ‘sti’ acest lucru. Altfel cum să-mi explic ‘declarațiile de dragoste’ primite astăzi de la arbustul acela cu flori discrete și miros suav, care m-a ‘strigat’ după ce trecusem de el, dăruindu-i toată frumusețea lui? Și mângâierea salciei de lângă el? N-a fost o obișnuită întâlnire cu frumosul care m-a frapat și alta data, de atâtea ori! Astăzi a fost o întâlnire de dragoste! A fost iubire! Și nu din mine pornea iubirea. Venea spre mine, Îți mulțumesc, Stăpâne, ca mi-ai deschis ochii și inima! Poate ca ochii deschiși de Tine și neinchisi de mine, nu-mi folosesc numai ca să Te slujesc după umilele mele puteri, ci și ca să ma hrănesc cu iubirea Ta, atât de generos risipita în întreaga creație, ca să Te pot slavi!
E miraculos ca am trăit iubirea ca actualitate și ca fiindu-mi adresata mie, atunci, azi dimineață. Erai și Tu acolo, Doamne!
Am înnebunit? Exista nebunii în care îți surâde și tot ce e în jur și sufletul și Dumnezeu? Asa a fost ‘nebunia’ mea de azi!
Iti mulțumesc, Doamne! Iarăși ești aici.”
Gena Geamanu, Spovedanie neterminata
Și încă putin:
“5 iunie 1982
Uneori mintea mi se transforma într-o lamă de argint care pătrunde undeva foarte adânc. Nu pot spune ce e ACOLO, dar se poate ajunge. De cele mai multe ori mintea e un spațiu prin care călătoresc imagini, cuvinte, semne de întrebare. Alteori însă, e o lama. Uneori, în spațiul acela o voce muta spune: nu plânge! Cine plânge? Unde?
Pana acum n-am văzut niciodată cât de frumoși sunt teii infloriti.
Dusmanii din mine sunt mai numeroși decât credeam. Sunt sigura ca-i voi învinge. Dar, e un dar a cărui culoare n-o știu.
Teii sunt frumoși, frumoși.”
Ibidem.