Aseară am fost şi eu la un concert de colinde la Biserica Lutherană, cu Martin Luther Chor. Corul nu a fost extraordinar din punct de vedere tehnic, dar se vedea că au sufletele mari. Iar uneori a ieşit chiar bine (la Praetorius sau la Eccard). Ceea ce vreau să zic e că tehnica nu a contat, de fapt. Că frumuseţea era să stai în banca de lemn, foarte departe de cruzimea oraşului care-şi filtra totuşi lumina prin vitralii, şi să asculţi colinde. Iar limba germană, atunci când cântă colinde, are ceva îngeresc, nu credeţi? Un fel de uriaşă inocenţă. Nu se poate să nu îţi dea lacrimile şi să nu intre în tine Crăciunul, poţi să fii tu orice personaj de-ale lui Dickens. Aa, şi au cântat şi vreo 3-4 colinde româneşti.
Nelutheranii au aplaudat, şi până la urmă cred că şi o parte dintre luterani s-au molipsit. Nu ştiu exact de ce, la biserica Italiană se aplaudă mereu frenetic la concerte (în frunte cu părintele), iar la Lutherană teoretic nu e voie. Cred că lutheranii au o veneraţie aparte pentru muzică, cam cum au enoriaşii "vechilor" biserici pentru icoane. Niciodată nu e o simplă distracţie (cum e adesea la italieni). Dacă blasfemiez par inadvertance, cer iertare.
Probabil noi, bucureştenii nelutherani refugiaţi în Biserica Lutherană aseară (şi în alte dăţi), am deranjat niţel cu manierele noastre de mahalagii. Am auzit o doamnă în vârstă mormăind printre dinţi: "Credeam că e doar pentru enoriaşi mgnmgngrrrr". Hai, doamnă, iertaţi-ne de data asta, e Crăciunul. Trebuia să mulţumim cumva colindătorilor, şi ne uitaserăm covrigii acasă. Iar corul părea bucuros de aplauze.
Dăm la schimb un concert de muzică bizantină la Stavropoleos.
Dăm la schimb un concert de muzică bizantină la Stavropoleos.
Bancuri. La Lutherana au fost intotdeauna concerte la care s-a aplaudat. Desi recunosc ca mi-au placut cel mai tare concertele la care punctul culminant, in locul aplauzelor, era “Unser Vater”.
Alte bancuri. N-a fost niciodata nimic cu usile inchise si numai pentru enoriasi. Dar unii probabil ca ar fi vrut. Intr-un asemenea context mai era si expresia “nu are cei 700 de ani de acasa”.
Pinocchio: când mergi la un concert la Biserica Neagră, o voce dintr-un difuzor te avertizează de la început să nu cumva să aplauzi. Am presupus că şi la Bucureşti o fi la fel.
În plus, în ultimii 4 ani (sau mai mult) nu prea au mai fost concerte la Luterană. Nu ştiu de ce stagiunea de duminică seara a murit, nu cunosc dedesubturile comunităţii luterane, nici pe cele ale comunitatii muzicale. Cert este că enoriasii se dezobisnuisera total sa mai aiba musafiri, si cred ca pentru ei, era foarte bine asa.
Vlad, comunitatea s-a schimbat foarte tare. In anii 80 a fost altceva, atunci era purtatoare de speranta. Acel ideal — nu numai de a ajunge cindva in Germania Federala ca neamt, pentru ca asta nu vroia fiecare, mai exista si idealul de a duce, pur si simplu, o viata spirituala decenta — era greu de atins si cerea sacrificii. Acum lucrurile sunt mult mai simple, si pretentiile sunt altele. De fapt nu stiu, nu pot sa-ti explic. In ultimii ani am fost poate de doua sau trei ori la slujbe, am vazut pe unul si pe altul, mi-a lipsit scinteia. Intreab-o pe Fernanda, precis ca poate sa explice mai bine ca mine.
O mica amintire amuzanta: Tocmai sosisem in Bucuresti la sfirsit de saptamina. Duminica dimineata m-am dus la slujba. Cinta corul. Stiam ca as fi fost nedorit, daca as fi cintat fara sa fi fost la repetitii. M-am urcat la balcon in virful degetelor si m-am asezat linga Fernanda fara sa zic nimic. Intr-un tirziu, s-a intors sa vada nu stiu ce si a dat cu ochii de mine. S-a uitat scurt, apoi si-a vazut de treaba cu cartea cu corale, si-a dat seama ca totusi ceva nu era in regula, s-a uitat inca o data, m-a recunoscut in sfirsit si s-a prapadit de ris. Dan era la orga. Am ramas tot acolo; stiam ca avea sa se uite in directia mea. Exact atunci am facut o figura pioasa cu ochii in tavan si mi-am impreunat incet miinile sub barbie. Si el a murit de ris, dar mai intii si-a terminat coralul de cintat.