Writer’s block

Cu puține, dar notabile excepții, progresul meu în viață s-a datorat scrisului. Mă refer mai ales la viața profesională, sau mai precis la orice altă viață în afară de cea familială. În familia mea, nu contează ce și cât scriu, și sunt extrem de recunoscător pentru asta.
Dar în rest e doar scrisul. Toți oamenii interesanți pe care i-am cunoscut, toate lucrurile pe care le-am realizat – nu sunt deloc multe, vin cumva în urma scurtelor paragrafe pe care le-am trecut aici sau în alte părți. Ciudat, având în vedere că 95% din acest blog e alcătuit din lucruri care ar fi putut bine mersi să stea nescrise. Restul de 5% (sunt generos) poate fi concetrat fără probleme într-o singură pagină.
Chiar și așa, scrisul e tot ce am.
Și îl pierd.
De multă vreme am avut pulsiunea scrisului. Din copilărie, dinainte de a merge la școală. Pentru păcatele mele, am fost mereu un scriitor sub-mediocru și leneș. Dar pulsiunea a fost acolo, permanent.
Iar acuma nu mai e.
Sau mai e, dar se pierde foarte repede. În fiecare zi, când trec cu bicicleta prin parc, îmi vin idei. Unele mi se par chiar bune, și îmi promit că, de îndată ce ajung în fața tastaturii, le notez.
Zece minute mai târziu, ajuns în fața tastaturii, îmi piere orice chef de a le nota. Uneori, îmi încordez voința, și încep oricum să scriu, iar rezultatul e jalnic, chinuit, strofocat, transpirat, prolix, prea lung sau prea scurt, bun de dat la coș. Folderul de ciorne e plin de asemenea rebuturi.
Știu și din ce cauză se întâmplă treaba asta.
Din cauza constrângerilor. Nu mă mai simt liber să scriu oricând și orice. Am un blog profesional, o anumită politică editorială, articolele mele sunt citite de foști, actuali sau potențiali pacienți, trebuie să fiu foarte responsabil cu fiecare rând. Inclusiv rândurile pe care le trec aici, unde nu sunt deloc psihiatru. Niciodată nu mi-am ascuns identitate, și chestia asta se întoarce împotriva mea. Simt nevoia unui loc unde să zburd liber, dar nu-mi vine să arunc la coș ultimii 8 ani și să o iau de la zero în anonimat.
Din cauza vieții mele schimbate. Sunt mai bătrân și mai obosit. Nu mai pot nici să deschid calculatorul acasă, decât după ce doarme toată lumea, dar în momentul ăla am noroc dacă mai am energie cât să mă spăl pe dinți. Și cel mai ciudă îmi e că nu fac lucruri utile în timpul zilei. Am un program de lucru relativ lejer, comparativ cu funcționarul din bancă care stă până la miezul nopții la serviciu ca să-și facă targetul. Îmi văd zilnic pacienții și prea stau peste program, apoi mă duc direct acasă unde pur și simplu încerc să supraviețuiesc haosului vesel al părințeniei începătoare. De fapt, cam asta e tot ce fac, supraviețuiesc. Orice deviere de la program mă dă peste cap, mă angoasează, mă obosește. Când eram adolescent, mă gândeam cu un oarecare dispreț la rutina zilnică a părinților mei, n-o înțelegeam. Acum sunt dependent de rutină, fără ea nu știu cum m-aș descurca.
Din cauza mormanelor de obligații care îmi stau pe cap și în privința cărora nu fac nimic. Cum să scriu pe blog, când am un doctorat de terminat, un articol greu de scris? Și cum să lucrez ceva la astea două, când am de adunat bonuri și chitanțe pentru contabil? Și cum să adun bonuri și chitanțe când trebuie să-mi fac ordine în sertar, că nu-mi mai găsesc nimic? Și cum să fac asta, când am de dus mai întâi gunoiul? Și cum naiba să găsesc o clipă liberă ca să duc gunoiul? Lanțul slăbiciunilor variază în conținut, dar principiul e același. Dacă am momente de liniște, în ele zac pur și simplu, nu fac nimic, stau undeva și aștept să se termine.
Nu mai e loc și de scris.
Dar fără scris, n-o să fiu nimic. Dincolo de cercul restrâns al vieții mele intime, scrisul e singurul lucru care m-a ridicat un pic. Și dacă nu mă ridic încă un pic măcar, nici viața mea intimă nu va fi mai bună. Material vorbind. Și materialul contează, din păcate. O cameră în plus, ce minunată ar fi viața mea dacă aș avea măcar o cameră în plus!

Da uite că nu poci să scriu. Și aveam o idee așa de bună, aveam și un tilu fancy, dar nu sunt în stare decât de rândurile astea pline, pline de năcaz și năduf. Moașă-sa pe gheață de blocaj sau ce pisici o fi, mânca-te-ar cucuveaua.

Ma ville

Am găsit textul ăsta pe blogul meu franțuzesc, abandonat.

Vous n’imaginez pas à quel point ma ville peut être moche. D’abord, la nature n’est pas avantageuse. Pas de mer, pas de montagne, pas de collines. Il n’y a qu’une campagne sans fin. Pas de fleuve qui traverse ma ville. Juste deux maigres rivières, qui méritent à peine ce nom. Elle ne sont même pas navigables, mais, les jours les plus chauds, les enfants pauvres se baignent dedans. Car l’été est vraiment trop chaud, le bitume fond sous mes pas. Et l’hiver est trop froid, seules les corneilles semblent l’aimer, elles se posent partout, couvrant les toits et les arbres de leur aile noire.
On n’a pas le droit d’avoir une maison dans ma ville. Les communistes les ont toutes démolies, et nous avons dû déménager dans des boites en béton où l’on se déteste entre nous. Après les communistes, d’autres sont venus et ont construit des boites en béton encore plus sinistres.
On ne dit pas bonjour dans ma ville. On ne se regarde pas dans les yeux, et, dans la rue, il faut garder une expression féroce. Ne demandez pas votre chemin, débrouillez vous.
Des bandes de chiens sans maître vagabondent partout. La plupart vous laissent en paix ou vous demandent, par des regards misérables, de les nourrir ou les caresser. Mais il y en a qui veulent votre peau, et ils l’auront.
Il n’y a pas d’horizon dans ma ville. On ne voit pas le soleil se lever, ni se coucher.
Il y a juste ces enfants pauvres se baignant dans la Dambovita. Ou jouant au foot dans la rue. Ou se mordillant avec les chiens errants. Nous, les habitants, nous ne les aimons pas. Mais bon, voilà, c’est tout ce qu’on a.

Îngustimi

Toată viața mi-am petrecut-o în spații înguste.
Îngustă e casa părinților mei.
Îngust e parcul Ioanid în care mă jucam.
Și strada C. e foarte îngustă.
Îngustă e mansarda mea acum.
Muchia de pat pe care încăpeam noi doi.
Șaua mea de bicicletă.
Biroul în care lucrez, n-are nici geamuri, de altfel.
Ideile mele.
Orizontul.
Vârful săgeții pe care o cântam în ultimul sonet pe care l-am scris, acum unsprezece ani.
Cornul lunii.

Vă place noul aspect?

Sper că vă place noul aspect al mahalalei. Dar pentru că sunt realist, nu mă încred prea tare în speranța mea. De ieri, de când am schimbat fațada, am avut 2 vizitatori, și amândoi au zis că e oribil.
Însă eu cred că e mult mai bine așa, din multe motive. Singurul meu regret e că am renunțat la magnifica temă făcută de Gavagai, dar o păstrez în cămară și o să o arborez în zilele de sărbătoare.
Cât despre dumneavoastră, cititorii mei fideli, în număr de unu și jumătate, sunt convins că vă veți obișnui rapid.
Cu drag,
Mahalagiul

Bibliomanție

Alaltăieiri m-am apucat să citesc Mâna stângă a întunericului, de Ursula K Le Guin. Nu știu exact de ce. În fine, m-a prins de la primele pagini, e o ficțiune speculativă de maestru. E aproape liniștitor să citești așa ceva, nu datorită conținutului, ci pur și simplu prin limpezimea riguroasă a ideilor și stilul concis și aerisit al scriiturii.
În scurt timp, am început să am déjà-lu-uri. Mici episoade aparent nesemnificative, anumite turnuri ale frazelor, mereu detalii, nimic important, strălucind de aura milostivă a recunoașterii și familiarității. Mi-am dat seama că în mod sigur am mai citit cândva cartea. Dar am uitat cu totul că am făcut-o. Nu-mi aduc aminte absolut nimic legat de momentele subiectului, de caracterele personajelor, de ce am simțit la prima lectură, nu pot nici măcar să localizez vag când a avut loc aceasta. Logic, pot deduce că au trecut circa douăzeci de ani de atunci. Perioada mea maximă de devorat SF-uri era în a doua jumătate a gimnaziului și prima jumătate a liceului. Mai târziu o luasem pe arătură și începusem să citesc poezie franceză simbolistă. Va trebui să verific în biblioteca părinților mei.

Întrebările tulburătoare pe care mi le pun sunt:
- de ce am uitat tot ce e important?
- de ce îmi aduc aminte detalii?
- ce semnificație au aceste detalii?
- de ce am ales cartea asta acum?
- ce s-a întâmplat cu cealaltă jumătate a sandviciului?

Nu cred cu adevărat că un inconștient freudian își bate joc de mine. Sunt în general un tip uituc și distrat.
Așa că răspunsul la primele două întrebări e, probabil: pentru că eu m-am schimbat cu totul. Felul în care am trăit cartea asta la 14-15 ani este fundamental diferit, în conștiință, rațiune, și simțire, de trăirea mea de astăzi. Ceea ce am uitat, de fapt, este cine eram eu la vârsta aia. De asta țin minte doar detalii formale și fragmente aleatorii. Și asta, e de fapt, foarte trist. De parcă mi-am pierdut un bun și intim prieten, undeva, pe drum, și nici măcar nu știu unde și când, și nici măcar nu mi-am dat seama că l-am pierdut până nu am regăsit o fotografie prăfuită de-a lui, pe undeva.

10 semne care îți arată că vine toamna

1. Sunt mai multe mașini în trafic.

2. Statusurile facebook cu poze din Grecia, Antalya și Euforie Nord se împuținează.

3. E mult mai întuneric când te trezești.

4. Îți curge nasul.

5. Ceva foșnește pe jos la contactul cu sandalele.

6. Suspinele prelungi ale unor viori îți binecuvântează inima cu o langoare monotonă.

7. Alifantis iar cântă bossanova pe toate posturile.

8. În Australia înmuguresc pomii.

9. Îți cumperi rechizite, caiet tip 2 și un penar cu spiderman.

10. Te gândești cu afecțiune la cititorii blogului tău.

Dulce Mahala

În policlinica unde lucrez e un loc secret de fumat. Eu nu fumez, dar îmi place să-l vizitez. La capătul culoarului întortocheat, treci de „toaleta personal”, dincolo de o ușă de geam mat pe care scrie „Accesul interzis”, în vârful casei scărilor din spate. Ferestrele mari sunt către est, și dau spre un cimitir. Dimineața, lumina e orbitoare, vrăbiile cântă. Sub geam se află un scaun dezafectat de birou, strâmb și instabil, dar a cărui concavitate matlasată te îmbie irezistibil să petreci 5 minute în sânul ei și în afara timpului. Adesea cedez invitației și mă așez, răsfoind agale Principiile Generale de Zootehnie ale lui A.P.Grușov.

De când tot scriu la blogul ăsta (8 ani), mereu m-am plâns de imperfecțiunile limbajului și de nepriceperea mea de a-l struni, îndigui, canaliza înspre unde aș vrea să ajungă. Sunt mai bătrân și mai liniștit, că ambițios n-am fost niciodată, și nu mă mai angoasează chestia asta. Nici ideea inaccesibilului frumuseții. Frumosul ar putea fi imposibil de privit în față, dar în anumite momente el se scurge prin orificiile plase anti-țânțari.

Vipassi uriașul

După cum știți, una dintre preocupările acestui blog e repertorierea uriașilor.
Nu știu cum de nu l-am menționat până acum pe Vipassi. Buddhavamsa, Cronicile Buzilor, ne spun că avea în jur de 40 de metri înălțime, dar putem suspecta că, asemenea multor specii de uriași, de fapt nu a încetat niciodată să crească, având în vedere că mormântul lui ar fi fost un tumulus înalt de aproape 100 de kilometri. Avea în jur de o sută de mii de ani când a murit (îmi imaginez că după un anumit timp nu se mai ținea o numărătoare exactă), ceea ce era o vârstă venerabilă pentru acea vreme, când „oamenii” rareori depășeau optzeci de mii de ani.
Am pus „oamenii” între ghilimele, pentru că e greu de spus cărei specii îi aparținea neamul lui Vipassi. Cronicile menționează că ar fi trăit acum 90 de ere, adică oricând între acum 150 de milioane de ani și 3 bilioane (mii de miliarde) de ani, în funcție de cum socotești și ce definiție a erei folosești. Înțeleg teoria unora cum că neamul lui Vipassi ar fi fost unul de dinozauri evoluați, dar mai probabil el a existat într-una dintre nenumăratele iterații și variații ale lumii noastre cuprinse într-o viziune a eternei reîntoarceri.

Vipassi era unul dintre nenumărații Buddha care s-au succedat și care se vor naște în viitor, mai precis unul dintre cei 29 cunoscuți și înregistrați. Clanul său era unul militar, dar Vipassi a propovăduit compasiune pașnică.

Poate că nu l-am trecut aici mult mai devreme a fost din cauza cifrelor terifiante. Titanii greci erau probabil mai mari și sigur mult mai înspăimântători, dar ce șochează aici e precizia cifrelor și puțul abisal al timpului. Dar ce e cel mai de speriat e partea metempsihotică. Conform Buddhavamsa, mulți dintre noi am fost contemporani ai lui Vipassi, în șirul infinit de renașteri. Înțeleg de ce Nietzsche s-a speriat așa de tare.

Blogosfera astăzi sau cum m-am trezit un boșorog

M-a apucat să arunc o privire pe zelist. N-am mai făcut-o de câțiva ani. OMG, nu mai recunosc aproape niciun blog! Toate sunt noutăți pentru mine.
Mai mult, prin 2007-2008, făceam parte dintr-o anumită nișă a blogosferei, ajunsesem să ne cunoaștem și să ne citim între noi. Peste nișa aia parcă a trecut tancul. N-a mai rămas aproape nimic din ea. Nici Mahalaua nu a rămas neafectată. Mai există o mahala?
De asemenea, am încercat să frunzăresc din blogurile de pe prima pagină a topului. La la o parte unele site-uri care nu sunt deloc bloguri (e.g., Contributors, Bookblog, colecțiile de rețete culinare), și le las și pe cele câteva care sunt vizitate pentru că au autori faimoși, plus asortimentul de bloguri paranormale și protocroniste, ajunse, inexplicabile, în top. Rămân bloggerii 100%. Băi nene, nu am înțeles nimic. Uite, un titlu aleator de post: “Soundliminal Atom #3 @ Control”. Voi ați înțeles? În puținele cazuri în care cred că am înțeles ceva (am citit un post în care cineva se întreba dacă David Gheta era high, de ex.), mi-a lipsit total răspunsul afectiv. Nu am avut nicio reacție, adică, la citirea postului, cele 30 de secunde de lectură au fost extraplate. Era ca și cum m-aș fi uitat la o reclamă la detergent pe repeat. Deci tot o neînțelegere, de fapt. În alte părți, am suspectat glume sau ironii, dar nu sunt deloc sigur. De ex, blogul ăsta: http://versurihiphop.tumblr.com/
Niște poze foarte frumoase, ilustrate cu câte un vers, de ex: „Ești drogul meu preferat, sunt dependent, mă gândesc doar cum să măresc doza permanent.” Sau „Cu bune, cu rele, precum Yin și Yang, chiar de ne despărțim efectul e de bumerang.” Sunt perplesc.

Și cum nu cred că bloggării sunt de vină, e clar că eu am rămas rău de tot în urmă. Sunt un old fart. Și nu mă mândresc cu asta. Ziua de lucru mi-o petrec într-un cabinet minuscul și fără ferestre, în care stau și ascult probleme, dar problemele nu sunt niciodată noi sau la modă, sunt aceleași de ani de zile (mii?). Apoi mă duc acasă unde, vreau nu vreau, mă pun la curent cu ce a mai făcut Sofia Întâi. (Nu știți cine e? Ah, măcar în zona asta să fiu la modă.) Nu mai țin pasul cu nimic, am căzut în afara lumii, nu e de mirare că mă simt prizonier în orașul meu, pe care cândva îl adoram, că de asta se cheamă blogul Dulce Mahala și nu Cartierul Bleah.

Ce mă fac, ce mă fac?