Acest post este pentru Pinocchio, aşa că grăbiţi-vă să-l citiţi că tre să i-l dau lui.

E vorba despre o poză cu licorna pe care am văzut-o ieri pe aleea Sălaj vis-à-vis de Alimentară. Sper să-ţi folosească, na, e o licornă de Rahova, deci nu chiar cel mai bun model.

În ultima vreme, se spune că lumea s-a micşorat foarte mult. Nu cred că e adevărat, nu s-a micşorat, ci s-a efilat. S-a micşorat suprafaţa, dar adâncimea şi înălţimea sunt în continuare incomensurabile. Acum putem să parcurgem distanţa parcursă de Marco Polo într-o zi, şi asta nu ne face neapărat călători. Viceversa, putem să nu părăsim toată viaţa scaunul bine înfipt într-un sol, undeva, sau coliba din deşert, şi totuşi să ne pierdem urma în depărtări, sau, dacă avem noroc, să ne întoarcem bronzaţi şi cu ochii înecaţi de culoarea oceanului.

Însă, prietene, e adevărat că nu vei fi prea departe. Acum, că ţi-ai rotit privirea peste străzile în care ai fost prinţ, ca şi mine, în ultimii ani, şi pe care te pregăteşti ca, mâine, la răsărit,să le părăseşti de tot, nu-ţi lua rămas bun. Nu-ţi spun asta pentru că ai lua cu tine o bucată din Rahova care să-ţi aducă aminte de noi. Ci dimpotrivă, alungă repede nostalgiile astea şi îmbrăţişează cât mai repede viitorul fără să te mai uiţi înapoi. De când te ştiu ai fost călător: această plecare nu schimbă nimica. Mica tristeţe pe care poate o mai simţi prin bagaje e doar un vestigiu preistoric nefundamentat. Vom fi mereu la doi paşi, şi ascultă vorbele mele că sunt mai bătrân cu ohooo vreo 2 ani: ăsta e doar începutul. Poate o să mă consideri arogant şi pretenţios, dar de undeva, din adâncurile în care minciunile şi hazardul nu mai există, ceva îmi spune că prietenia noastră nu va face decât să înflorească şi să-şi înfigă mai bine rădăcinile, pregătindu-se ca, într-o zi, să-şi facă auzit glasul peste toată mica suprafaţă a lumii.

Dacă nu ar fi fost aşa, ţi-aş fi spus că a fost o onoare şi o plăcere să te cunosc, dar păstrez păstrez asta pentru îndepărtatul sfârşit.

Complimentele mele Penelopei,

Ci aşa am zis io, Vlad Stroescu, astăzi, în a treia zi a lui Iulie, anu doo mii opt, să se audă din Băneasa până în Ferentari.

Salam aleikum!

În primul stadiu, eram nomazi în spaţiu. Conform datelor genetice, am apărut în Africa de Est, şi cândva, acum vreo 70 000 de ani, am plecat în Orientul Mijlociu şi de acolo în toată lumea, inclusiv în Americi şi în Australia. Faza asta încă nu s-a încheiat cu totul, şi zi de zi prieteni buni încă mai pleacă tare departe, însă cei mai mulţi dintre noi ne-am aşezat demult la casele noastre, şi ne aflăm în faza a doua.

În faza a doua, suntem sedentari în spaţiu (de exemplu eu care de-abia mai ies din Rahova în ultima vreme, mai ales acuma că mi-am fracturat degetul mare, ceea ce mă face să mă gândesc că poate nomazii au mai multe degete la picioare, şi de aia pot pleca aşa departe). Însă suntem nomazi în timp. Expansiunea temporală este în plină accelerare, acoperim zeci de ani în câteva clipe, îmbătrânim şi murim cu frenezie, şi halim secolele ca pe gogoşi.

Putem postula o a treia, viitoare, fază, în care oamenii vor obosi şi vor deveni şi sedentari în timp. Sedentarismul spaţial cică a fost permis de agricultură, care a potolit foamea călătorilor. Va trebui probabil să descoperim o agricultură care să ne sature sufletele de ani, şi asta înainte să se termine timpul de tot. După aceea, vom putea în sfârşit să dormim la soare, precum alte specii mult mai înţelepte şi mai evoluate de pe Terra (spre exemplu, căţeii din parcare).

Omenirea a avut până acum trei stadii:

1. În primul stadiu, existam, eram inteligenţi, filozofi, etc, dar nu eram conştienţi. Cel puţin aşa susţine Julian Jaynes. Pe scurt, organul conştiinţei exista, dar nu îl simţeam ca pe o conştiinţă, ci ca pe nişte voci în cap care îşi dădeau cu părerea asupra acţiunilor noastre, şi pe care, pe atunci, le atribuiam zeilor, strămoşilor, etc. De altfel, acest strămoş al conştiinţei ar fi, în acest caz, sursa religiilor. De abia mai târziu, cândva după Homer, am devenit conştienţi. Acest prim stadiu, postulat de Jaynes, seamănă tulburător de mult cu schizofrenia. Şi în schizofrenie auzi voci care-ţi spun ce să faci. Şi de altfel, unii cărturari se miră de ce avem, în antichitate, multe mărturii despre manie (tulburare bipolară), dar niciuna despre schizofrenie. Această mirare concordă cu teoria lui Jaynes: dacă schizofrenia este o boală a conştiinţei (care se dezintegrează), atunci absenţa conştiinţei în antichitate justifică absenţa schizofreniei în antichitate.

2. În stadiul 2, existăm şi suntem conştienţi. Eu unul aş include aici tot evul mediu: deja din Renaştere apar primele semne ale stadiului 3, care însă nu e clar perceptibil decât abia în secolul XIX, când omenirea începe să urle la Lună, şi florid în secolul XX, când omenirea încearcă să se sinucidă. Nimic de spus despre acest stadiu minunat, în care ne mulţumim să reflectăm şi să imităm.

3. Al 3-lea stadiu, la care Jaynes nu s-a mai gândit, rămânând în sarcina altora, de ex. Baudrillard. În acesta, suntem conştienţi, dar nu mai existăm. Încă din Renaştere, cum spuneam, au început dedublările şi multiplicările. În romantism s-au înregistrat primele cazuri de oameni care de bună voie au renunţat la realitate şi au devenit personaje. În secolul XX, personajele de cărţi, care în mod clar nu există, s-au trezit la conştiinţă şi au început să se revolte împotriva autorilor, şi împotriva oamenilor reali în general, pe care i-au aruncat, cât au putut, în diverse regresii ad infinitum din care au ieşit inexistenţi, personaje, la rândul lor. Aşa se face că Vlad Stroescu, de ex., este un personaj şi cam atât, vă provoc să dovediţi contrariul. Despre dumneavoastră înşivă nu pot dovedi că existaţi, de fapt, nici dumneavoastră nu o puteţi face, nu puteţi fi siguri că nu sunteţi un personaj dintr-o carte, ba, chiar, e posibil aflaţi că de fapt sunteţi, mai ales dacă vă place Cărtărexu şi aţi cetit Ruletistul.

Rămâne să anticipăm următorul stadiu. În acesta, fie nici nu vom mai exista, nici nu vom mai fi conştienţi, fie vom fi înlocuiţi de alte creaturi, fii ai noştri, constuiţi din gesturi şi vorbe, vor căpăta, dacă nu o au deja, o existenţă fizică şi vor porni şi ei cu cele trei stadii, şi tot aşa.

Ieri după amiază, când reveneam de la spital după gardă, în metrou, la Constantin Brâncoveanu se urcă un fluture. Nu fac nici o metaforă, era chiar un fluture alb în metrou. Uşile s-au închis, iar fluturele porni să îi amuşine pe călători.

O parte din mine zâmbi surprinsă şi emoţionată, laolaltă cu ceilalţi pasageri, care ridicau toţi nişte priviri de copil, atâţia oameni diferiţi cu aceeaşi privire, ceea ce dovedeşte încă o dată că nu există indivizi, nu suntem unici şi e îndoielnic că existăm aşa cum ne-am clasificat, mai degrabă există gesturi şi priviri.

O altă parte se sperie şi se întristă la gândul fluturelui prizonier în vagon, se întrebă dacă fluturii au case şi dacă da, cum se va întoarce acesta la a lui. Îi detestă pe oamenii egoişti şi pe prima parte, în stare să se bucure de un fluture prins în metrou ca  de o bruscă binecuvântare cerească, şi ceru dreptate universului pentru biata insectă.

O a treia parte se sperie şi se întristă şi ea la gândul oamenilor prizonieri în metrou şi în vieţile lor.

O a patra era departe, strălucind verde în Marea Neagră.

O a cincea era toată lumea, oamenii, fluturele, metroul, soarele şi planeţii, totul, curgând dintr-una într-alta fără graniţe.

O a şasea le contempla pe primele cinci, în timp ce o a şaptea le contempla pe primele cinci dar şi pe a şasea, în timp ce o a opta.

Şi lucrurile ar fi continuat, dar, la ieşire, scara rulantă nu mergea, era complet demontată, şi nişte muncitori sudau ceva la ea. Din braţele unei mame care urca încet treptele alăturate, de marmură, un puradel privea cu gura căscată la scânteile sudorului autogen, iar acestea, la rândul lor, îi luminau faţa.

Am primit de-a lungul timpului mai multe reacţii care ar putea fi formulate astfel: “Nu mă bag pe blogul tău pentru că voi sunteţi acolo un grup de prieteni în care eu m-aş simţi intrus(ă).”

Această chestie mă flatează şi mă supără în acelaşi timp, datorită aceleiaşi presupuneri. Şi anume, că eu şi comentatorii obişnuiţi de aici, toţi oameni unul şi unul, ne-am cunoaşte de undeva, de mult, din viaţa reală, dinainte de blog, poate chiar dinainte de internet. Presupunerea este şi greşită şi adevărată.

E greşită, pentru că ne-am cunoscut cu toţii pe internet, suntem, după toate definiţiile în vigoare, o “comunitate virtuală”. Nu suntem o gaşcă de colegi de liceu care şi-au făcut site-ul lor privat ca să scape de vicisitudinile distanţelor fizice. Cei mai mulţi, nici nu ne-am văzut la faţă vreodată.

E adevărată, pentru că e clar că ne-am cunoscut cu toţii cândva demult, cu mult înainte de blog şi cu foarte multe  milioane de ani înainte de inventarea internetului, şi că toate evenimentele din univers, zbaterile aripilor fluturilor preistorici, mişcările norilor pe cer şi marile războaie au avut ca rezultat reîntâlnirea noastră.

Din pricina motivului pentru care e greşită, sunt flatat, pentru că înseamnă că făcurăm aici o atmosferă de aici atât de bună, încât părem nişte vechi prieteni, vechi de zeci de ani. Din pricina motivului pentru care e adevărată, nu mai sunt flatat, pentru suntem nişte prieteni cu mult mai vechi decât atât, aşa că nu mai avem nici un merit.

Dar, cititorule nou şi tăcut, dacă eviţi să scrii aici, din orice motiv, de unde ştii dacă nu cumva vei rata ocazia de a reîntâlni un astfel de prieten, unul după care poate ai tânjit toată viaţa şi nu ştiai de ce? Nu ştii, aşa că te invit să te bagi neinvitat în orice discuţie. Poţi chiar să ne înjuri, şi zic asta pentru că nu pentru că îţi acord permisiunea, ci pentru că nu ai nevoie de permisiunea mea.

Şi, bineînţeles, pe lângă discuţiile amicale şi frăţeşti, acest blog este plin-ochi de multe informaţii utile şi interesante, că altfel nu ajungeai la el de pe Google căutându-le, care fără feed-back-ul dumitale nu ar putea să-şi păstreze prospeţimea.

Ca să răspunde cererii Alimoriei, în această însemnare îmi voi reaminti de una dintre călătoriile mele, că vorba aia, poate v-aţi săturat de Rahova şi Ferentari de care acest blog e suprasaturat.

Aveam 13 ani încă neîmpliniţi şi am plecat cu şcoala la un schimb de experienţă cu Franţa. Era perioada aia de după revoluţie când cîncă entuziasmul era mare (1992). Am plecat cu un autobuz fabricat cândva în anii 50, din cele care încă mai pot fi văzute pe unele linii intersăteşti obscure, adesea sătenii îşi încarcă paporniţele în autobuz şi apoi merg agale pe lângă el dacă ziua e frumoasă. Autobuzul mergea aşadar foarte încet, să nu se dezintegreze, ceea ce nu m-a împiedicat să vomit tot timpul în prima zi, inclusiv pe Andrei, colegul meu şi pe atunci cel mai bun prieten. Eram până peste urechi îndăgostit de o puştoiacă dintr-a 6-a (eu eram într-a 7-a) dar nu îndrăzneam să-i zic nimica, orişicum, era foarte frumoasă şi eram toţi îndrăgostiţi de ea. N-am reuşit să ieşim din România în prima zi, aşa că am tras la un hotel din Oradea, unde am aşteptat o zi întreagă un alt autobuz ca al nostru (că plecasem în convoi) care cedase fizic. Timp în care ne-am îndeletnicit cu unsul clanţelor de la hotel cu dulceaţă şi pastă de dinţi, şi cu privitul de la balcon către un cuplu care făcea amor pe dealul de vis-à-vis.

Am trecut în viteză prin Ungaria, iar la graniţa cu Austria am fost întâmpinaţi de nişte grăniceri care ne-au tratat ca pe nişte vite refugiate şi ne-au ţinut în vamă 24 de ore. Am trecut repede şi prin Austria, iar la graniţa cu Germania nu au vrut să ne lase să intrăm cu autobuzul nostru amărât. În vama aia am mai stat vreo 24 de ore, timp în care ne-au făcut nişte inspecţii tehnice şi ne-au umflat cauciucurile. În sfârşit, am trecut repede şi prin Germania, noaptea, şi am ajuns în Franţa.

Franţa era o ţară minunată. Am fost undeva în Champagne, şi ne-au găzduit familiile elevilor de la şcoala cu care făceam schimb de experienţă. Directorul şcolii ne-a întrebat cuma fost drumul, iar eu am mormăit “un vrai cauchemar”, moment în care directorului i-a picat falca, nu din cauza ororii drumului, ci pentru că aparent “cauchemar” e cuvânt din franceza clasică, pe care astăzi doar iniţiaţii îl mai folosesc. Ani de zile după asta şi-a adus aminte de răspunsul meu, povestind întâmplarea cui vroia să-l asculte, cu aerul că relatează cine ştie ce paradox uimitor al Europei.

Mie unuia minunăţia cea mai mare mi s-a părut Carrefour-ul, unde am fost dus cu regularitate. M-aş fi uitat ore în şir la nectarul zeilor, adică Coca Cola, care era pusă în nişte stranii recipiente mari de plastic transparent (în România încă nu ajunseseră peturile). De asemenea, toată lumea avea maşini minunate, Renault şi Peugeot şi Citroen. Little did I know că, 15 ani (mai multe vieţi) mai târziu, o să ajung să consider Carrefour-ul un iad mai cumplit decât biblioteca babiloniană a lui Borges, iar Bucureştiul avea să devină capitala cu cele mai begoase maşini din lume. Am gustat şi şampanie franţuzească, de altfel a fost singura dată, până azi, când am beut aşa ceva, şi nu pricepeam ce are în plus faţă de Coca Cola.

Famelia unde am stat avea un morman de benzi desenate. De pe atunci eram un fan al lui Gotlib, căruia îi citeam cu pasiune paginile din numerele vechi (anii 60) ale revistei Pif. În biblioteca gazdelor mele, am descoperit benzi desenate de Gotlib, dar pornografice. Le-am cetit cu o admiraţie combinată cu oroarea, ambele neţărmurite. Veneam dintr-o epocă şi dintr-o ţară în care aşa ceva nu se exista.

Am fost o zi şi la Paris, turnul Eiffel şi multă Coca Cola. În rest, am nimerit într-o zi în care toate alea erau închise, iar les Champs Elysées erau în şantier. Nimic comun cu Parisul lecturilor mele, totuşi. Ne-au lăsat să ne plimbăm niţel într-un parc celebru al cărui nume l-am uitat, urmând să ne reîntâlnim la autocar la o anumită oră. Pentru că nu aveam ceas, a trebuit să întreb un domn cât e ceasul. Domnul mi-a răspuns în engleză că nu are bani şi să-l las naibii în pace. Mi-am dat seama că a crezut că-s cerşetor, şi dintr-o dată mi-a fost cumplit de ruşine de mine şi de hainele mele româneşti şi de toată istoria, şi am stat pe o bancă şi am bocit.

Băiatul la care am stat nu a mai venit la rândul lui în România, anul următor. Am aflat, indirect, că familiei respective le părusem prea ciudat, şi le-a fost cam frică de România. Ruşinea am purtat-o în mine mai mulţi ani, apoi mi-a trecut, deşi undeva, într-un colţ al sufletului, cred că voi păstra mereu o meschină ranchiună pe toată europa.  Nu-mi vine să cred că s-au schimbat atâtea. Deşi am doar 28 de ani, istoric, sunt incredibil de bătrân, dar compensez cu tehnica occidentală a uitării şi trăitului exclusiv în prezent. Retrospectiv, îmi dau seama că eram mult mai european decât au putut ei vedea.  În copilăria mea fără de televizor sau calculator, ai mei m-au învăţat franţuzeşte în acelaşi timp cu româna, şi, spre deosebire de gazdele mele, citisem tot Jules Verne, ascultasem toate piesele lui Molière şi Beaumarchais pe discuri (alea cu Giugaru), Debussy şi Brassens îmi erau egal familiari, puteam folosi le subjonctif imparfait într-o conversaţie, şi multe alte chestii inutile puteam.

Anul ăsta mă voi întoarce prima dată la Paris, după 15 ani. Pe proprii mei bani, încălţat cu tenişi, o să bat străzile despre care am citit, de data asta neorbit de Coca Cola, încercând să suprapun Parisul meu imaginar peste cel real. Nu exclud posibilitatea să fiu luat din nou drept cerşetor, mai ales dacă afirm că sunt român. De data asta n-o să mă mai aşez pe o bancă să bocesc, ci o să îmi zâmbesc fericirea egoistă şi estică, şi cu mine vor cânta manelele.

Dacă moartea unui pui de pisică pe care nici măcar nu-l cunoşteai prea bine te poate face să plângi pentru toată nefericirea şi suferinţa care a fost în lume şi pentru cea care va veni, asta e doar încă o dovadă că totul este legat şi într-o pisicuţă se află scrisă întreaga istorie a universului.

Tuturor ne plac călătorii, sunt toţi extraordinar de frumoşi şi asta numai şi numai din cauza ochilor. Nu contează că avem de-a face cu moş scofâlcit sau cu o femeie de o extravagantă urâţenie, dacă sunt călători, vor avea acea claritate a nuanţei irisului care ne dă un nod în stomac, asemănător pumnalului îndrăgostirii, care ne răsuceşte organele interne şi ne facem să ne gândim să lăsăm totul baltă şi să plecăm. Tuturor ne plac ochii călătorilor.

Dar mie, mie îmi plac ochii maron-închis al fetelor din Ferentari, care n-au fost nicăieri şi care nu se ştie dacă vor ajunge undeva, şi desigur că nu numai fetele au asemenea ochi, dar mie ai fetelor îmi plac, m-aş putea benocla în ei vieţi întregi.

Ce înseamnă asta, că poate sunt eu însumi călător, deşi eu însumi n-am fost nicăieri niciodată, altundeva decât pe fundul mării la Mangalia? Se zice că e o mare iluzie să crezi că poţi fugi undeva ca să-ţi schimbi viaţa: vei fugi, şi vei reîncepe exact aceeaşi viaţă. Dacă aşa este (nu ştiu pentru că n-am fugit niciodată), atunci călătorul era călător dinainte de a pleca. Călătorul nici nu poate fugi, dacă nu cumva fuga lui e să rămână undeva, nemişcat şi ascuns, şi să uite cu totul de mişcare, el, cel care a s-a mişcat mereu, şi în văzul lumii înnebunite după ochii lui.

Mă uit în oglindă, şi nişte ochi tulburi ca un jar rău stins mă informează că nu sunt un călător. Juan Vicente se uită şi el în oglindă, e ocupaţia lui favorită de papagal, iar eu încerc să uit de toate astea şi mă întreb cum e posibil să tânjesc atâta după ochi tăi de fiecare dată când pleaopele îi ascund.

Îmbătat de mirosul de praf ud şi de tamarinzi, mi-am pus parpalacul şi am ieşit pe stradă. Am coborât alene Calea Rahovei, şi de la Chirigii m-am fofilat, ca întotdeauna pe străzile care se capilarizează către pieţe ce nu mai există

La un moment dat, ploaia torenţială a devenit greu de suportat chiar şi pitindu-mă sub streşinile generoase, aşa că a trebuit să-mi găsesc refugiu în singura prăvălie care părea deschisă, o croitorie din acelea de demult, în care de obicei nimeni nu intră pentru că nimeni nu poate încetini suficient de mult pasul.

Vânzătorul, un moş cu cămaşa în pătrăţele mici, mă privi cu severitate:

- Ia ascultă-mă, după părerea dumitale, să-ţi vinzi propriul suflet este un lucru imoral, nu?

- Depinde, dar cred că da, am răspuns, suprins, scărpinându-mă după ceafă.

- Atunci, ce crezi, nu cumva e mult mai grav să vinzi sufletele altora?

- Ba da, aici nu e nici o dilemă.

- Atunci de ce ţii neapărat să-l vinzi pe al meu?

- Haaaaaaa?

- Aşa, fă pe niznaiu. Eşti pe cale, chiar în acest moment, să-mi vinzi sufletul, şi încă pe foarte puţin. Doar pentru aceasta, te voi tranforma într-un parpalac, aidoma celui pe care îl porţi acum.

Ci iată, pe loc, m-am tranformat într-un parpalac de vâscoză, şi am fost atârnat în cuier. Trei săptămâni mai târziu, în prăvălie intră un pensionar cocoşat şi mă cumpără. Acum, când se îmbracă cu mine, iese pe stradă şi bâjbâie ca un liliac în căutarea unui magazin non-stop de unde să ia nişte lapte.

Aşa. Deci am fost la Mangalia, că deja îmi crescuseră groase tuleiele solzilor, şi petreceam nopţile mugind fioros către lună, cu ochii scânteind verde de dor. De citit, am citit mai puţin decât am umblat, am umblat prin toată Constanţa, pe străzile vechi tătărăşti, greceşti, armeneşti, am văzut casele vechi cu geamurile în acoladă sparte, cu lacăte grele la poartă, şi cu pisicile drept ultimi locuitori, şi am plâns şi eu cu ele, încât vărsarăm torente de apă amară pe coastă către plaja Doi Papuci, unde creşteau aşa de mulţi maci şi aşa de repede încât dacă nu erai atent îţi creştea un buchet de maci chiar în nas.
Ajuns la Mangalia, ca să mă arunc în marea mea neagră şi dragă, pe plaja bolovănoasă de la Siemens, ce să vezi? Un trib de lebede, nene. În acea dimineaţă, am numărat treisprezece, dar buna tătăroaică unde am mas mi-a zis că sunt treizeci în cap, şi că au venit acum cinci ani, iar vara pleacă întotdeauna înapoi din ţara ascunsă din care vin, că nu suportă căldura şi oamenii, alţii decât blajinii mangalieni. Desigur că m-am lins pe buze şi cu foarte multă greutate am rezistat impulsului de a hali măcar una (pentru că, după cum bine se ştie, noi, românii, ţiganii şi balaurii suferinzi de talasemie, ne dăm în vânt după lebede, şi în majoritatea anului trebuie să ne mulţumim cu ciori şi guguştiuci fripţi), oricum, erau destul de greu de prins, că mi-au simţit mirosul de fiară şi au început să dea din gât şi din cozi încât m-am cam speriat şi m-am cuminţit. Gagica de m-a domesticit cred că s-ar fi supărat de asemenea.
Aşa că ne-am mulţumit să ne lungim pe nisip şi din când în când să înotăm pe lângă ele şi să le oferim câte un guvid ţinut cu galanterie latină între dinţi.
Într-o seară, un bătrân pe jumătate paralizat şi care vorbea cu o enormă greutate, mi-a povestit, în mai multe ore, că lebedele mai fuseseră, tare demult, în Mangalia, lucru de care îi povestise bunicul său, mărturie rămânând doar numele cârciumei din faţa plajei Siemens (”Lebăda”, n.mea), şi că plecaseră într-o toamnă de tot, odată cu vremile bune şi cu toată tinereţea. Tot moşul şi-a dat cu părerea că acum s-au întors poate ca să apere marea. Că cică primarul a tot vândut din curtea spitalului la străini bogaţi care şi-au făcut vile cu curţi cu sârme ghimpate, şi e posibil să vândă şi marea dacă e reales, şi nu, moşul nu citise Toamna Patriarhului, că l-am întrebat. Dacă nu, o vinde altul, că lebedele nu păreau prea vajnice. Deşi cea mai bătrână, şefa de trib, avea 240 de ani, şi cu siguranţă mai avea niţică viclenie rămasă în cioc. I-am promis că le ajut şi eu, dacă reuşesc să dau de tribul meu de balauri talasemici, care pasămite de mult s-au pierdut în Marea Exterioară.
În port la Mangalia era amarată nimeni alta decât Grethe Witting.
Pentru că sunt domesticit, m-am întors de câteva zile în Rahova, East End-ul Bucureştilor, unde tramvaiele aveau pânze, nu aveam apă caldă (nici nu-mi trebuia), noaptea nu era lumină că nici ochii nu îi mai aveam verzi, iar internet canci, că de abea acum a venit şi gata v-am şi scris ceea ce tocmai aţi citit.
Şi din cele 876348761234987234987234 de poze pe care le-am făcut, toate foarte urâte, am ales câteva, fiindcă a zis Madelin.

Later edit: Mi se atrage atenţia că nu se spune “mangalieni”, ci “mangalioţi”. Este că je este prost? Şi totuşi, Mangalia e patria pe care mi-am dorit-o mereu, vă jur.

I-am promis lui Madelin că fac o însemnare doar cu subiectul ăsta, deşi mi se pare aşa de uşor încât o să vă plicti. (E nasol verbul ăsta prescurtat, plicti, dar recunosc că îmi ia mult mai puţin timp să îl scriu decât plictisesc deşi pe de altă parte până vă dădeam eu explicaţia asta scriam de mai multe ori plictisesc, în fine)

Mai întâi, să excludem ceea ce nu ne trebe sau nu putem face. Nu putem să zicem că femeile sunt superioare la gătit sau că bărbaţii sunt superiori la dat cu sapa, pentru că asta înseamnă să facem din oameni mijloace şi nu scoape, ceea ce e imoral.

Aşadar, nu putem compara oamenii (sau sexele, care şi ele e oameni) decât ca scopuri. Iar scopurile, pe lumea asta, sunt două (ceea ce ştiu de la Klaus): frumuseţea şi adevărul. Problema “sunt femeile superioare bărbaţilor?” se poate formula atunci astfel: sunt femeile 1) mai frumoase şi 2) mai adevărate decât bărbaţii?

Să le luăm pe rând:

1) Huhuhaha, sigur că femeile sunt mai frumoase decât bărbaţii: sunt mai catifelate, miros mai bine, etc., aici cred că nu are rost să o lungim, suntem toţi de acord.

2) Sunt femeile mai adevărate decât bărbaţii? Eu cred că frumosul e mereu adevărat, aşa că problema se rezolvă doar cu punctul 1.

Şi gata. Dau leapşa mai departe lui Madelin, Tapirului, Gavagaiului, Nusitatului, Pinocchioului (je le vois venir), Micii, Lulei.

O vreme, student fiind, îmi creşteam veniturile dând meditaţii la franceză. Am avut şi destul de mult succes, şi am brevetat o metodă originală. Anume, încercam să mă folosesc de logică şi etimologie. Clientele mele adesea au fost fete din cartierele sărace, care dădeau bacul la francă şi nu ştiau nici pronunţia. Însă vorbeau destul de bine spaniola, fiind avide de telenovele, şi pârghia dată de două limbi romanice ajuta enorm la descoperirea celei de-a treia. Asta cu etimologia.

Cât despre logică, mă laud cu faptul că mi-am dat seama de unul singur multe din raţiunile din spatele unor reguli cvasi-incomprehensibile. Mi-aduc aminte că în şcoala generală mi-am întrebat profa de francă cum se justifică regula lui “si conditionnel”. Mi-a răspuns că în niciun fel, că aşa-s francezii şi trebuie să-i luăm ca atare. Ei bine, nu e chiar aşa. Pentru necunoscători, reamintesc regulile lui si conditionnel. Ele se referă la verbele ce trebuie folosite într-o frază care cuprinde o propoziţie condiţională introdusă prin “si” (”dacă”). Anume, în propoziţia condiţională, introdusă prin “si”, trebuie folosite, în funcţie de timpul predicatului din principală, doar timpurile prezent, imperfect sau mai-mult-ca-perfect. Să exemplific: română poţi să spui “Dacă aş avea bani, mi-aş cumpăra o casă”, adică să foloseşti timpul condiţional în propoziţia condiţională. La francezi, nu: eşti obligat să zici: “Si j’avais de l’argent, j’achèterais un maison”, în nici un caz “Si j’aurais de l’argent, etc.” Iar la prezent nu poţi folosi viitorul în condiţională, ci doar prezentul: “Dacă voi avea bani, voi cumpăra o casă”, se traduce prin “Si j’ai de l’argent, j’achèterai une maison”.

Tabel pentru elevii care trebuie să tocească si conditionnel şi dau search pe google cu el:

Regula nu e intuitivă şi pare chiar ilogică. Profa mea de francă din şcoala generală aşa credea, cel puţin. Ca să descoperim logica, trebuie să ne întoarcem în vremurile lui Rivarol, când l’Académie proclama universalitatea şi superioritatea limbii franceze asupra restului limbilor romanice şi nu numai. Una dintre presupusele calităţi era admirabila precizie logică: pleonasmul şi redundanţa nu trebuie să existe în franceză. Si conditionnel devine acum mai clar: timpul condiţional nu poate apărea într-o propoziţie condiţională, pentru că în ea condiţia e deja semnalată de “Si”. Ar fi pleonastic să avem şi “dacă”, şi timpul condiţional în aceeaşi propoziţie. Luată astfel, regula lui si conditionnel nu e absurdă, ba chiar e foarte logică şi uşor de ţinut minte. Dacă ai “si”, nu ai voie condiţional. Nici viitor. Partea cu viitorul se explică prin faptul că, în franceză, viitorul şi condiţionalul sunt timpuri verbale surori. Conditionalul se formează folosind rădăcina viitorului plus terminaţiile imperfectului: mai mult, în regulile, la fel de complicate, ale concordanţei timpurilor, conditionalul este “viitorul la trecut”  - dacă timpul naraţiunii este trecut, cum e cazul în toate romanele clasice, de exemplu, viitorul nu poate fi exprimat decât prin condiţional. Viceversa, viitorul este un lucru incert şi condiţionat, de aici redundanţa dacă l-am folosi în propoziţia introdusă  prin si conditionnel.

Dacă ştiaţi toate lucrurile astea şi v-am plicti, cer scuze. Dacă, din contră, nu aţi înţeles nimica, vă cer iar scuze şi subliniez singura idee care merită reţinută: că Academia Franceză, după lungi dispute de genul Războiului Bufonilor, încerca să compenseze lipsa de graţie şi pătrăţoşenia de care cultura franceză părea să dea dovadă faţă de cea, de exemplu, italiană prin susţinerea preciziei raţionale şi solemnităţii de înaltă ţinută.

Adesea în mod cu totul artificial. Redundanţa e un mijloc natural de a consolida informaţia din mesaj, iar limba franceză e plină oricum de redundanţe. Una dintre cele mai cunoscute e adverbul negativ “pas”. Negaţia e mereu dublă în franceză. Je ne mange pas des haricots. Redundanţa negaţiei e un lucru de două ori grav: unul, fiindcă e redundant, spre disperarea academiei, doi, pentru că o dublă negaţie, conform logicii elementare, înseamnă o afirmaţie. Non non p <=> p. Sper că sunteţi de acord că logica şi precizia limbii franceze tocmai a zburat pe geam cu tot cu Rivarol.

Dar care sunt originile acestei negatii duble? E unică în limbile romanice. E uşor totuşi să-ţi dai seama, dacă examinezi alte negaţii franţuzeşti: “Je ne bois goutte”. Nu beau deloc. Sau, literal, nu beau nicio picătură. În franceza veche, negaţia era simplă, însă adesea, pentru elocvenţă, era întărită în felul acesta. Je ne marche pas. Nu merg nici măcar un pas. Însă în timp, cum se întâmplă cu orice lucru omenesc, această afirmaţie categorică şi-a pierdut din tărie. Trebuia repetată mereu, şi, până la urmă, a devenit egală cu o negaţie simplă. Iar cuvântul “pas”, dintr-un cuvânt concret, s-a gramaticalizat şi a devenit adverb de negaţie. De ce tocmai cuvântul “pas”? Probabil din aceleaşi motive metaforice pentru care “a merge” (aller, to go, etc.), în multe limbi, e cel mai gramaticalizat verb, inclusiv în română, unde un strămoş al lui s-a gramaticalizat de tot şi serveşte doar la formarea viitorului (eu voi mânca).

Iar acuma chiar mă duc să mănânc şi să mai spună careva că n-am un blog educativ şi cultural.

Finalul primăverii este marcat de înflorirea teilor (care a început în Bucureşti, deşi Nusitatu zice că nu e tei, ci teiţă, care io nu ştiu ce e, o bag tot la categoria tei). Începutul verii este semnalizat de ţigăncile care apar cu levănţică. Aceste lucruri au mai fost spuse pe acest blog. Faptul că au mai fost spuse a mai fost spus şi el. Dar ce este între înflorirea teilor şi cea a ţigăncilor cu levănţică?

Un anotimp secret. Nu apare în fiecare an, şi adesea, când apare, de-abia dacă durează o zi-două, şi e greu de sesizat, în afara unui parfum maritim discret pe care toată lumea îl ia drept adiere dinspre tomberon. Ne aflăm acum însă chiar în mijlocul lui. Eu vă propun să îi găsim un nume şi nişte activităţi specifice. De exemplu, anotimpul ALGANTARONG, atunci când sunt sacrificaţe antilopele pentru sandale. E doar un exemplu, vă încurajez să găsiţi altele mult mai bune şi nu mai poci de nerăbdare după răspunsurile dumneavoastră.

În aşteptarea lor, mă voi dedica noului meu passe-temps favorit, să arunc cu găinaţ de papagal după maşinile electorale care îmi urlă din 5 în 5 minute dulci serenade pe sub balcon. Juan Vicente nu mai pridideşte cu furnizarea materiei prime.

Tocmai am terminat efortul meu susţinut de a citi Beowulf în anglosaxonă, având alături, bineînţeles, traducerea englezească (cea a lui Seamus Heaney).

Dintre chestiile care mi-au plăcut, sau mi-au atras atenţia:

- Genealogia monştrilor: Grendel şi mama lui sunt de fapt tot oameni, descendenţi din Cain. Am mai întâlnit la gnostici ideea unei seminţii a lui Cain, sortită pieirii. Nu ştiu care e originea unei asemenea idei.

- Grendel şi mama lui locuiesc sub apă. Asta ar explica de ce familia lor a scăpat nevătămată la potop.

- Orice monstru, dragon sau altceva, îşi are sălaşul lângă o comoară, de care nu trebuie să te atingi (chiar dacă ai omorât mosntrul)

- Seminţia lui Cain este invulnerabilă la săbiile obişnuite. Pot fi însă ucişi de săbii inumane, cum este cea a lorzilor antediluvieni ai războiului, uriaşii. Ne referim aici exact la uriaşii semiangelici din cartea lui Enoch, despre care am mai discutat pe acest blog. Beowulf găseşte o astfel de sabie formidabilă chiar în sălaşul subacvatic al mamei lui Grendel. Sângele ei topeşte lama sabiei, însă rămâne mânerul, pe care sunt încrustate vechi istorii de război ale uriaşilor.

- Beowulf nu e deloc un erou îngâmfat. De fapt, e incredibil de modest. Din pricina asta, până să i se dea şansa să se afirme, toată lumea crede că e un laş. Spre deosebire de alţi eroi scandinavi, nu îi pasă nici de glorie, nici de comori. Straniu. Probabil reinterpretare creştină.

- Referitor la faptul că danezii suliţei se închinau zeilor păgâni, ca să îi scape de Grendel, poetul zice:
“[...]Swylc wæs þeaw hyra,
hæþenra hyht; helle gemundon
in mod sefan [...]”
“Aşa le era felul, nădejdea păgână. În adâncul inimii, îşi aminteau de iad”. Îşi aminteau de iad!

- Ceva ciudat în comportamentul lui Grendel şi al canibalei sale mame. De ce violenţa gratuită? Şi mai ales, de ce păstrează în sălaşul lor singurele arme care îi pot ucide? E ca şi cum ar vrea să fie ucişi, ca şi cum toată moartea cruntă pe care o răspândesc în jur e o implorare pentru propria lor moarte.

- În sfârşit, melancolia în care e scufundat tot poemul. Când Hrothgar, regele danez, îşi ia rămas bun de la Beowulf, ştie că n-o să-l mai revadă. Când Beowulf, cincizeci de ani mai târziu, moare ucigând un dragon, ai lui îl plâng, întrebându-se cum o să facă faţă vitregiilor soartei fără regele lor. Am avut impresia clară că poetul însuşi îşi ia rămas bun de la Beowulf, şi prin el de la toţi eroii invincibili ai vremilor de demult, că fără ei, pământul nostru e îngrozitor de singur şi oropsit. M-am simţit şi eu la fel.

Ceea ce urmează să scriu nu este ficţiune.

Locuia sub bancomatul de la spitalul Obregia, împreună cu o fată. Probabil că fata îl botezase Titi, pentru că el era surdo-mut. Surdo-mut, întârziat mintal şi fără casă. Nimeni nu ştie ce vârstă avea, nici cum îl chema de fapt. Din când în când, din motive care vor rămâne pe veci misterioase, dar pe care le bănuiesc simple şi cumplite, ceva de genul “mi-e foame”, “mi-e…”, îl apuca un fel de furie, punea mâna pe o cărămidă şi spărgea toate parbrizele maşinilor parcate pe lângă spital. Atunci poliţia îl aducea la camera de gardă. Pe foaia lui de observaţie scrie “NECUNOSCUT” la mai toate rubricile de identificare. La camera de gardă l-am cunoscut şi eu, altfel, probabil, nu aş fi observat că există (am şi eu, precum majoritatea oamenilor, un simţ al observaţiei foarte limitat).

Într-o iarnă a murit de frig, după cum am aflat din lamentările fetei care locuise cu el sub bancomat.

Nu ştiu dacă ar trebui sau aş putea să comentez această poveste extrem de simplă, despre un om care avea doar o cărămidă şi nici nume n-ar fi avut, dacă o fată nu i-ar fi dăruit unul. Şi iată, că noi, lipsiţi de unealta cuvintelor, habar n-am avut să vorbim cu el, în timp ce ea a putut. Despre o fată care a putut da mult mai mult decât suntem noi în stare să dăm într-o viaţă şi mă opresc şi aici înainte de a mă scufund la loc în banal. Uitasem de Titi, o conversaţie cu Nusitatu mi l-a adus aminte.

Într-o pauză a uneia dintre şedinţele săptămânale, l-am auzit profesorul B., neurolog printre altele, adresându-i-se profesorului I., anatomist: “Suntem amândoi morfologi, dar nu putem spune ce ne menţine identitatea. Probabil că în mine nu mai e nici o moleculă din cele pe care le conţineam acum 30 de ani, şi totuşi sunt tot eu, profesorul B., nimeni altul”. Profesorul I. i-a replicat ceva cum că genetica menţine identitatea, profesorul B. a dat din cap aprobator. După pauză, profesorul B a afirmat că Aristotel, zicând că există formă şi conţinut nu a rezolvat problema, ci doar a creat un artificiu elegant, însă ceea ce face ca moleculele de acum să se numească tot “profesorul B.”, precum cele de acum 30 de ani, e informaţia.

Dacă aş fi fost altceva decât un mucos rătăcit într-un institut academic, i-aş fi zis profesorului B. că simplul fapt că adunătura de molecule care este se numeşte tot profesorul B. e o pură convenţie. Identitatea e o convenţie. În realitate, el e cu totul altceva decât ce a fost acum 30 de ani. Ce contează că forma e aceeaşi? Sunetul şi lumina au forme asemănătoare, sunt oscilaţii, dar asta e doar artificiul elegant al minţii omeneşti, în realitate nu există nicio legătură metafizică între cele două fenomene, sunt fundamental diferite.

Şi dacă inventăm asemenea convenţii remarcabile, care atribuie o singură identitate pentru două grămezi complet diferite de molecule, o facem probabil ca să ne prelungim artificial viaţa, să uităm că de fapt nu trăim 70 de ani, ci o singură secundă, pentru că totul curge.

Convenţie de altfel utilă. Având în vedere că am tot doi ochi, o gură, două picioare şi spun acelaşi lucru (aia cu “totul curge”), nimic nu mă împiedică să fiu de fapt Heraclit din Efes, şi aşadar să am, ia să vedem, 2543 de ani. De fapt, nimic nu mă împiedică să fiu oricare dintre dumneavoastră. Ceea ce s-ar putea să şi fac. Cu cine vreţi să încep?

Demult, scrisesem o însemnare în care sugeram că muzica e mult mai uşor de înţeles chiar înainte să adormi, când limbajul obişnuit se destramă dimpreună cu gândurile formulate în el.

Ei bine, cetind eu diverse chestii, am dat peste nişte studii neurofiziologice (de exemplu, aici) care sugerează că ne naştem mai muzicali decât murim. Limbajul copiilor e mult mai muzical decât al adultului. Mai mult, “urechea absolută”, un fel de anomalie foarte rară la adult, care face pe posesorul ei să poată recunoaşte şi note separate, şi nu doar intervale, cum putem noi, amărâţii, “urechea absolută”, ziceam, ar putea fi o chestie mult mai frecventă la copiii mici, ba poate chiar ne naştem toţi cu ea  şi pe parcurs o pierdem. Putem să ne întrebăm ce aude copilul din burta mamei când ascultă Mozart pentru că zice în revista Mami că e bine. Poate aude mult mai mult decât aude mami.

În plus, regiunile cerebrale implicate în urechea perfectă ar fi mai vechi, filogenetic şi embriologic, decât cele dedicate limbajului.

Steve Mithen, paleoantropolog, foloseşte dovezi din astea, laolaltă cu altele, ca să susţină că unii dintre oamenii de tare demult, cum ar fi Homo neanderthalensis, cântau înainte ca limbajul să fi fost inventat. Sau mai bine zis, limbajul lor era de fapt muzică. Să nu uităm, că, deşi nu cunoaştem ca neanderthalienii să fi avut religie organizată sau  artă în sensul modern al termenului, aproape sigur aveau fluiere.

Dar atunci, dar atunci, dacă muzica e ceva străvechi şi care şi-a pierdut orice utilitate aparentă, dacă singurele noastre întâlniri adevărate cu ea, nemediate de estetică sau de alte vorbe,  are loc, cum cred, doar în somn şi în prima copilărie, de ce o păstrăm cu noi? Şi o luăm cu noi peste tot. Nu cred să fie cineva în stare să reziste prea mult fără muzică, indiferent că e manea sau Mozart. Nu cred să fie nostalgie a originilor. E o explicaţie prea simplă, în plus există atâta muzică fără urmă de nostalgie în ea. De ce se aude acum, din boxele calculatorului la care stau acum, saxofonul lui Charlie Parker? Îmi trec prin cap vreo 10 motive, însă toate sunt impalpabile şi metaforice. Probabil că răspunsul s-ar putea scrie doar pe un portativ.