Salata canonică de roșii

Puțini știu că, înainte să devină celebru, Antonin Păduraru redactase un tratat comprehensiv despre salata de roșii, lucrare considerată și azi canonică, deși puțini sunt cei care se încumetă să o urmeze. Dar dificultatea de a urma instrucțiunile Tratatului face parte din recunoașterea valorii acestuia: trebuie să știți că, atunci când mâncați salată de roșii la un restaurant sau acasă, cel mai probabil aceasta nu e canonică, și deci e doar un substitut palid al perfecțiunii, o aluzie la adevărata salată de roșii.
Păduraru normează totul: numărul de felii în care roșia trebuie tăiată (șaptesprezece); tipul de incizie exact pe septurile fructului astfel încât doar cantitatea dorită de zeamă să se reverse în castron; modul de a îndepărta cotorul și absolut semințele ardeiului păstrându-l alminteri aproape intact înainte de a fi tăiat, ceea ce îi menajează demnitatea și onoarea; înălțimea feliilor de castravete și unghiul ei cu baza, caractersticile și modul de preparare al cepei, căreia îi dedică patru capitole plus un al cincilea, codificat, secretizat printre rânduri (se spune că doar o mână de oameni au cifrul, printre care și capete încoronate) în care e descrisă tehnica secretă de a îndepărat, la rece, putoarea, păstrând prospețimea și aroma; condimentele, asupra cărora, ciudat, nu se apleacă prea mult, considerându-le vulgare și impure, dar pe care le tolerează totuși în limite stricte; proveniența măslinelor (care e practic o istorie analitică a țărmurilor mediteranei încă din antichitate); condițiile de creștere a oilor care dau telemeaua, de câte ori aceastea trebuie să vadă marea și apusul de soare; etc.
Desigur, autorul postării de față nu a gustat niciodată o salată canonică de roșii, dar se spune că sentimentul desăvârșirii e copleșitor și transcendent.
Tratatul a fost scris la anii tinereții, când Păduraru trăia la limita mizeriei într-un umil și mucegăit subsol. Ulterior, a devenit destul de bogat inventând pămătuful de curățat pe dinăuntru paiele de suc și cocktail.

Darul

La un moment dat, am renunțat să încerc să fiu mai mult decât sunt. Drumul ăsta duce spre nicăieri. Nu că nicăieri ar fi un loc rău (sau bun), dar oricum ajungem acolo și fără atâta efort.
Nu există o cale spre iluminare, nici spre fericire. Ibn Arabi zice că mai degrabă reușești cu inima, decât cu mintea. Mintea te duce până la primul cer, dar inima te trece prin toate, până la Marele Tron. Ei, mintea mea nu e în stare să mă scoață din subsol, ce să mai vorbim de ceruri. Iar inima îmi e mai mult mai slabă decât mintea, doar un iepure care refuză să se oprească din alergat nici când e închis în cușcă. În cușca toracică.
Dar nădăjduiesc. E omenesc să speri, și cred că e chiar bine. Nădăjduiesc în a primi un dar. Nu e nimic mai bun pe lume decât darul.
Multă vreme nu l-am înțeles pe Mozart. Dar într-o zi, pe când ascultam nici-măcar-nu-mai-știu ce piesă de el, într-o stagiune obscură dintr-o cameră a Muzeul Literaturii, l-am înțeles brusc. A fost o experiență mistică. Sau poate doar am ațipit nițel și am visat. Sau ambele.

Cu sentiment

Doamna Educatoare mi-a zis că mă emoționez din orice. Nu e adevărat. Mă emoționez doar când e vorba de copii. C’est plus fort que moi. Când se întâmplă, sunt copleșit, înfrând, nu-mi mai aparțin, toate sentimentele ies din staul și, din oile blânde care ar trebui să fie (da, dragi cititori, vă doresc tuturor doar emoții ca niște oi blânde, așa e bine și normal) se transformă în tigri care îmi rup în bucăți rațiunea, voința și autocontrolul și mă lasă înlăcrămat ca un fraier tâmpit. Mi se întâmplă când le las la grădi, când pleacă într-o excurise, când plec eu pe undeva (mult mai rar), când una dintre ele dă o dovadă banală de ingenuitate infantilă sau pur și simplu râde. Plânsul mă emoționează mai puțin, poate pentru că, slavă Domnului, nu prea plâng cu adevărat, mai mult se miorțăie cu lacrimi de crocodil în încercări eroice de șantaj emoțional.
Mi se întâmplă și când nu sunt ele direct implicate. Adineauri, ascultam o piesă, „First Steps” de John Barry, o piesă foarte simplă și dulce, și iar mi-au dat lacrimile.
Sunt un om slab.
Cred că ce mă emoționează cel mai tare e contrastul dintre râsetele lor de puradei și oroarea, angoasa, nedreptatea destinului omenesc în general. Deunăzi, seara, cea mare (are cinci ani și umpic) mi-a zis că îi pare tare rău că eu o să mor înaintea ei. O preocupă lucrurile astea, e normal, dar nu știu cum să îi explic sau să o liniștesc. Cum nu știu să mă liniștesc nici pe mine. E normal, dar pe de altă parte mă bucur că celei mici nu-i pasă de moarte și de bătrânețe, o doare la bașcheț, e un monument de nonșalanţă inocentă, care e de altfel cel mai bun tip de nonșalanţă, du-te la culcare, Charles d’Orléans, un pici ciufulit te-a învins.
Nu e de glumă. Să știți că văd des, foarte des, la cabinet, oameni care sunt victimele propriilor lor emoţii față de copii. E prea mult pentru ei. Mai ales in combinaţie cu oboseala. Oboseală plus emoţii egal un cocktail exploziv, faci poc ca un balon apoi te dezumfli și doar doftorii te mai lipesc la loc.
Ce mai călătorie hâţânată, mahalagii mei.

Încă un mister antropologic rezolvat

Din toate marile enigme ale omenirii, de departe cea care m-a tulburat cel mai tare e prezența bubuitoare a muzicii în restaurantele și birturile românești.
Am început să călătoresc foarte târziu. Până să ies din țară, credeam că așa e normal, când mergi să mănânci în public, să urle ultimele șlagăre din difuzoare strategic depuse sau să cânte o formație live și foarte tare. Am luat-o ca pe o axiomă euclidiană, pur și simplu așa stau lucrurile în Univers. Când însă am ajuns în alte țări și mi s-a mai deschis mintea, am remarcat că în acele alte țări se mănâncă fără muzică, iar conversația e, nu doar permisă, ci chiar încurajată! Mie, care vin dintr-o cultură în care vorbitul la masă e un tabu sacru, aproape pe același palier cu deschisul geamului și al ușii în același timp într-o cameră, mi-a fost tare greu să asimilez acea lecție și să mă adaptez.

Întors în România, însă, am descoperit că m-am adaptat prea bine. Chiar deunăzi, am ieșit în parc cu copii și cu alți câțiva părinți. Pe o ploaie mocănească. Am rezistat noi nițel, dar la urmă ne-am refugiat la Berăria H. În locul de unde îmi luam cândva blugi și adibași, acum e ditamai restaurantul. Cu muzică. Chiar mi-ar fi plăcut un pic de conversație cu alți adulți, tânjesc după ea în ultima vreme, chiar dacă subiectele de discuție comune tot copiii noștri sunt. Dar, după cinci minute, pe scenă s-a urcat formația Gia Pac Pac Pac și toate oasele au început să-mi vibreze de la bași. Gata conversația. Ne-am afundat nasurile în farfuriile noastre respective și ne-am concetrat pe mâncat, fără să mai ridicăm privirea, în același timp bălăbănind ritmic din cap, ca într-un fel de dans așezat cu gura plină, ca să arătăm că ne simțim bine.

La scurt timp, am avut în sfârșit revelația. Mi-am dat seama de ce e muzica atât de tare la cârciumă. Pe altarul căror nevoi e sacrificată comunicarea amabilă interomenească.

Ca să poți face pârț și groh nestingherit.

Nous sommes tous nos propres fantômes

Fi-mea cea mare termină azi grupa mare. Întrucât e încă mică (nu va avea 6 ani în septembrie), va mai face încă o grupă mare. Jumătate din colegii ei, însă, vor pleca la școală. Printre care și prietenele ei cele mai bune, Alinuța 1, 2 și 3. Se spare gașca.
E ușor să îți faci prieteni când ești mic, dar e ușor și să rupi prietenia.
Mi-aduc aminte ca prin ceață de colegii mei de grădiniță. Când ne-am despărțit, a fost de tot, însă, printr-o ciudată răsucire a sorții, m-am întâlnit din nou cu mulți dintre băieți, pentru o singură zi, doisprezece ani mai târziu, când ne-au recrutat pentru armată. A fost foaret ciudat, ne priveam unii pe alții ca niște fantome. După acea zi, lucrurile au revenit la normal și nu ne-am mai văzut niciodată.
Deși, acum câțiva ani, m-am întâlnit cu unul din ei, la o lansare de carte. Eu fusesem invitat să prezint un nou roman de Stephen King, el era din partea editurii și era și el scriitor. Eu mi-am adus aminte de el, el nu de mine.

Nu mă mai doare atât de tare că m-am pierdut pe mine ăla micu, că l-am uitat pe drum. Deși mă mai strâmb la față când mă gândesc la el/mine, cum o fi rămas singur și părăsit pe marginea drumului, fără mamă, fără tată, într-un timp mort și uitat. Sper că are prieteni cu care să se joace. Mă doare rău când mă gândesc la fi-mea că se desparte de prietenele ei. Și de voi mă doare. Nici măcar cei care erați acum zece ani când stăteam toți prin Mahala nu mai sunteți.

Așa că bucurați-vă când vă întâlniți cu un prieten. Nu stați pe gânduri, ca mine, către trecut, dar nici vă bucurați degeaba pe viitor. Data viitoare când vă veți vedea, s-ar putea să nu mai fie chiar același om. Și va trebui să vă împrieteniți cu el din nou, și probabil, dacă sunteți bătrâni ca mine, nu veți mai avea chef.

Crima din parcul H.

În dimineața asta, ca în fiecare dimineață, mi-am priponit bicicleta într-un loc anume din parcul Herăstrău, și m-am așezat pe o bancă ca să citesc câteva pagini din cărțoiul pe care îl care după mine de vreun an.
Soarele matinal, deja sus pe cer în perioada asta a anului, se cernea agale printre frunzele furibunde. Petalele de salcâm se învârtejeau în briză, formând mici cicloane parfumate, în timp ce puful plopilor stătea pur și simplu suspendat deasupra lacului, ca într-o dioramă. Nu puteam să citesc de vacarmul păsăretului din jur.
Cât de frumos e locul ăsta. Și ce tâlhar ticălos sunt că l-am stricat, făcându-l parte din drumul meu zilnic către serviciu.

Compunere cu ce-am făcut în vacanța de primăvară

Salutare, fratele meu mahaliot.
Zilele trecute am fost (iar) cu bececleta la mare. De data asta, ne-au băgat ăștia pe niște drumuri lăturalnice, inclusiv printr-un sat bărăgănean numit Marsilieni. Vă dați seama cum m-am simțit: cu doar o săptămână înainte pedalam de nebun prin Marsilia.(Cu ocazia asta, dacă nu o știați deja, ați descoperit a treia mea mahala, cea doftoricească.) Din păcate, am aflat că Marsilienii nu au nimic de-a face cu Marsilia, ci cu un doftor frațuz de la început de secol XIX, Alphonse Constant Marsille, tragic și de scurtă durată socru al lui Carol Davila. Și am aflat și de dușmanul lui de moarte, doftorul Alcibiade Tavernier, urmaș epigonic și narcisic al marelui călător Jean-Baptiste Tavernier, cel care își construise un castel cu minarete în Elveția, cu trei secole înainte de castele cu minarete de la Balcic și Țăndărei. Ah, ce mai articol pentru Viața Medicală o să iasă! Dar probabil săptămâna viitoar în chioșcuri și peste două în interneți.
Și săptămâna trecută le-am luat pe fete în vacanță la munte, pur și simplu m-am uitat puțin pe hartă și am ales la nimereală Corbeni, Argeș, tii, și ce frumos a fost! Și nu doar obiectivele turistice clasice, Vidraru, Poienari, Transfăgărășan (toată lumea laudă transfăgărășanul ăsta, când de fapt e un faraonism siluitor de natură), ci lucrurile mici, Fântâna Tomii pe malul Argeșului, unde vin femeile să-și ia apă la bidoane, faptul că fiecare uliță se termină într-un islaz enorm și pustiu de oameni, de ți se taie răsuflarea, casele vechi, bătrânești, coloare, încă vii, fiecare cu moșul și baba ei săpând din zori și până seara prin grădină, iezii și mieii care umblă liberi și se iau după tine ca maidanezii din București, doar că nu mușcă (mă rog, pe noi nu ne-au mușcat), mica mânăstire impecabil de curată și postmodern de kitchoasă Sfântul Ioan-Antonești, faptul că proprietarii pensiunii aveau un teanc de biciclete italienești rablagite dar frumoase și am putut să văd toate astea pe un mtb cu gâlme în cauciucuri, în timp ce restul familiei își făcea siesta, copiii care se joacă peste tot, pe toate ulițele, free-floating, fără supraveghere parentală permanentă, felul în care băieții de maxim 10 ani mă abordau în conversații spontane despre biciclete, ca și când aș fi fost unul de-al lor, de uitam pentru o clipă de excedentul de aproape 30 de ani de care nici nu știam cât de greu e până nu l-am pus jos nițel.
Doar nițel. Acum sunt înapoi, și primăvara e în toi chiar și în orașul meu tâlhăresc și jegos. Mâine dimineață sunt liber (lucrez seara), așa că mă duc să-mi cumpăr niște roți de bicicletă. Voi încropi o nouă fixie. Viața merge înainte.

Adio Fixie

Cu două zile înainte, două zile la rând, am făcut pană. Niciodată nu mai pățisem așa, două pene, una după alta, în zile consecutive, în scurtul meu drum până la serviciu. În a treia zi, un prieten m-a rugat să îl însoțesc la magazinul de biciclete, că voia să își ia și el una. Mi-am lăsat propria mea bicicletă, cea mai dragă dintre ele, cea cu pinion fix, în rastelul din fața magazinului. Când am ieșit, nu mai era.

Ei, e postul Paștelui, cine a luat-o să o stăpânească sănătos. Deși probabil habar n-are să meargă pe ea. Poate că o va face bucăți și vinde piesele.

Am trecut prin multe cu bicicleta mea fixă. Am făcut mii de km. La primul meu drum lung, acum trei ani ani, până la mare, bicicleta aia devenise parte din mine, și de atunci așa rămăsese. Nu e ca și cum mi-ar fi tăiat cineva o mână sau un picior, dar tot am senzația aia de bicicletă fantomă. Pesemne, nu am mai meritat-o: anul trecut mi-am cumpărat o bicicletă foarte banală, din aluminiu, cu nouă viteze, cu ea voi pleca peste o săptămână la mare.

Poate o să îmi fac altă fixă, deși nu știu când, că timp nu mai am. Și sunt și un mecanic inept.

Thalassemie

M-am intors la Marsilia, după 7 ani. Am stat o singură zi întreagă, și chiar și pentru asta a trebuit să apuc de zăbrelele timpului meu măsurat și să trag de ele până s-au strâmbat suficient cât să încapă. Dar am reușit. La Marsilia, soarele e orbitor. În prima oră, nici nu poți privi înainte, îți ții privirea plecată și smerită și ochii cât mai mijiiți, dar după aia te obișnuiești cu lumina, pupilele capătă o culoare mov ca lavanda și aurie ca ambra și sângele începe să-ți cânte zgomots în ritm de manele, doar limba nu o înțelegi, sunt manele într-o limbă străină și vie, deși antică. Și te prelingi la vale, prin mizeria puturoasă a străzilor, către portul vechi, care le primește pe toate, și noroiul, și lavanda, și lăturile, și sărăcia, și untdelemnul, și heroina, și gloanțele și lamele de cuțit, și propriile tale păcate, se varsă toate în Mediterana, și ea le primește generoasă și nu-și schimbă culoarea niciumpic.

Thalassemia minor este o modificare genetică care s-a născut pe malul Mediteranei, ca o adaptare împotriva malariei. Celulele mele roșii sunt mult prea mici ca Plasmodium falciparum să se poată cuibări în ele, cum îi place lui. Sunt mici și mor repede, și altele le iau locul. Uneori, fac anemii și sunt obosit, dar alminteri nu îmi strică viața, și în plus știu că sângele meu e mediteranean, chiar dacă nu știu când a venit aici, poate în neolitic. Mi-e milă de oasele lui, ascunse sub stratul infinit de loess al Bărăganului, atât de departe de casă.

Poate venea chiar din Marsilia, de asta mă simt așa de bine acolo. Dar nu neapărat, se zice că d’où que l’on soit à Marseille on est chez soi, sau mă rog așa zice Jean-Claude Izzo.

Ca de obicei, când nu ai timp, te salvează bicicleta. De câte ori nu m-a salvat până acum. M-am urcat pe o închiriată zdrăngănitoare și am bătut fiecare stradă, pe Cornișă, pe dealul abrupt al bisericii Notre-Dame de la Garde, de unde se vede întreaga lume ca în palmă, am țopăit pe treptele cartierului Coșului, am ieșit din oraș pe șosele înguste printre golfurile albe și pline de flori numite Calanques, am străbătut păduri de copaci cu frunze lucioase și care nu știu cum se cheamă dar miros greu ca somnul de la 3 noaptea, m-am întors în oraș,  m-am amestecat cu traficul nervos, am făcut la stânga unde trebuia să fac la dreapta și m-am rătăcit prin cartiere fără niciun nume și de unde adesea nu mai ieși, dar uite că am ieșit, eu, cel care a ieșit și din Ferentari, căci ce e Marsilia dacă nu un Ferentari explodat ca o boabă de pop-corn care a stat prea mult în soare, pe plajă, am ieșit, și ca să sărbătoresc m-am îmbătat cu o carafă de lavandă.

Dar poate era mai bine să nu ies. Căci acum m-am întors, după ce m-a procesat TGV-ul low cost, apoi aeroportul și avionul low-cost, și m-a scuipat pe partea celaltă autobuzul 783, direct pe lespedea mahalalei mele defuncte, în orașul ăsta mic și trist, cu oameni surzi și amnezici, pentru că nimeni nu ascultă și nimeni nu ține minte, nici măcar eu, care, oricât mi-aș ciuli urechile, tot nu îl aud pe strămoșul meu mediteraneean, nu bat mai departe de străstrăbunicul din strada Țepeș Vodă, și și pe el în aud atât de stins. Dar da, episcopule Berkley, sângele meu cântă, chiar dacă nu e nimeni să îl audă.

 

PS:

„Plage du Prophète à Marseille
Ils se sont arrêtés.

D’abord la fille aux yeux gris verts
Des mers du Nord
Et au sourire mûri sur les berges du Nil
L’ami ensuite
Le poète des Hauts Pays
Attentif aux murmures des passeurs
Sur les sentiers arides des exils
Le plus âgé enfin
Homme aux semelles de vent
Tantôt Afghan, tantôt Mongol
Porté par des mondes d’hier entrevus

Plage du Prophète
Ils ont porté leurs pas
Vers le soleil couchant

Une vague est venue lécher leurs pieds
Bénédiction du Prophète
Prophète anonyme
De ceux qui croient
Aux vérités de la beauté

Plage du Prophète
Du Prophète”
(Jean Claude Izzo, La Plage du Prophète, scrisă chiar înainte să moară, în 2000)