Ma ville

Am găsit textul ăsta pe blogul meu franțuzesc, abandonat.

Vous n’imaginez pas à quel point ma ville peut être moche. D’abord, la nature n’est pas avantageuse. Pas de mer, pas de montagne, pas de collines. Il n’y a qu’une campagne sans fin. Pas de fleuve qui traverse ma ville. Juste deux maigres rivières, qui méritent à peine ce nom. Elle ne sont même pas navigables, mais, les jours les plus chauds, les enfants pauvres se baignent dedans. Car l’été est vraiment trop chaud, le bitume fond sous mes pas. Et l’hiver est trop froid, seules les corneilles semblent l’aimer, elles se posent partout, couvrant les toits et les arbres de leur aile noire.
On n’a pas le droit d’avoir une maison dans ma ville. Les communistes les ont toutes démolies, et nous avons dû déménager dans des boites en béton où l’on se déteste entre nous. Après les communistes, d’autres sont venus et ont construit des boites en béton encore plus sinistres.
On ne dit pas bonjour dans ma ville. On ne se regarde pas dans les yeux, et, dans la rue, il faut garder une expression féroce. Ne demandez pas votre chemin, débrouillez vous.
Des bandes de chiens sans maître vagabondent partout. La plupart vous laissent en paix ou vous demandent, par des regards misérables, de les nourrir ou les caresser. Mais il y en a qui veulent votre peau, et ils l’auront.
Il n’y a pas d’horizon dans ma ville. On ne voit pas le soleil se lever, ni se coucher.
Il y a juste ces enfants pauvres se baignant dans la Dambovita. Ou jouant au foot dans la rue. Ou se mordillant avec les chiens errants. Nous, les habitants, nous ne les aimons pas. Mais bon, voilà, c’est tout ce qu’on a.

Îngustimi

Toată viața mi-am petrecut-o în spații înguste.
Îngustă e casa părinților mei.
Îngust e parcul Ioanid în care mă jucam.
Și strada C. e foarte îngustă.
Îngustă e mansarda mea acum.
Muchia de pat pe care încăpeam noi doi.
Șaua mea de bicicletă.
Biroul în care lucrez, n-are nici geamuri, de altfel.
Ideile mele.
Orizontul.
Vârful săgeții pe care o cântam în ultimul sonet pe care l-am scris, acum unsprezece ani.
Cornul lunii.

Vă place noul aspect?

Sper că vă place noul aspect al mahalalei. Dar pentru că sunt realist, nu mă încred prea tare în speranța mea. De ieri, de când am schimbat fațada, am avut 2 vizitatori, și amândoi au zis că e oribil.
Însă eu cred că e mult mai bine așa, din multe motive. Singurul meu regret e că am renunțat la magnifica temă făcută de Gavagai, dar o păstrez în cămară și o să o arborez în zilele de sărbătoare.
Cât despre dumneavoastră, cititorii mei fideli, în număr de unu și jumătate, sunt convins că vă veți obișnui rapid.
Cu drag,
Mahalagiul

Bibliomanție

Alaltăieiri m-am apucat să citesc Mâna stângă a întunericului, de Ursula K Le Guin. Nu știu exact de ce. În fine, m-a prins de la primele pagini, e o ficțiune speculativă de maestru. E aproape liniștitor să citești așa ceva, nu datorită conținutului, ci pur și simplu prin limpezimea riguroasă a ideilor și stilul concis și aerisit al scriiturii.
În scurt timp, am început să am déjà-lu-uri. Mici episoade aparent nesemnificative, anumite turnuri ale frazelor, mereu detalii, nimic important, strălucind de aura milostivă a recunoașterii și familiarității. Mi-am dat seama că în mod sigur am mai citit cândva cartea. Dar am uitat cu totul că am făcut-o. Nu-mi aduc aminte absolut nimic legat de momentele subiectului, de caracterele personajelor, de ce am simțit la prima lectură, nu pot nici măcar să localizez vag când a avut loc aceasta. Logic, pot deduce că au trecut circa douăzeci de ani de atunci. Perioada mea maximă de devorat SF-uri era în a doua jumătate a gimnaziului și prima jumătate a liceului. Mai târziu o luasem pe arătură și începusem să citesc poezie franceză simbolistă. Va trebui să verific în biblioteca părinților mei.

Întrebările tulburătoare pe care mi le pun sunt:
- de ce am uitat tot ce e important?
- de ce îmi aduc aminte detalii?
- ce semnificație au aceste detalii?
- de ce am ales cartea asta acum?
- ce s-a întâmplat cu cealaltă jumătate a sandviciului?

Nu cred cu adevărat că un inconștient freudian își bate joc de mine. Sunt în general un tip uituc și distrat.
Așa că răspunsul la primele două întrebări e, probabil: pentru că eu m-am schimbat cu totul. Felul în care am trăit cartea asta la 14-15 ani este fundamental diferit, în conștiință, rațiune, și simțire, de trăirea mea de astăzi. Ceea ce am uitat, de fapt, este cine eram eu la vârsta aia. De asta țin minte doar detalii formale și fragmente aleatorii. Și asta, e de fapt, foarte trist. De parcă mi-am pierdut un bun și intim prieten, undeva, pe drum, și nici măcar nu știu unde și când, și nici măcar nu mi-am dat seama că l-am pierdut până nu am regăsit o fotografie prăfuită de-a lui, pe undeva.

10 semne care îți arată că vine toamna

1. Sunt mai multe mașini în trafic.

2. Statusurile facebook cu poze din Grecia, Antalya și Euforie Nord se împuținează.

3. E mult mai întuneric când te trezești.

4. Îți curge nasul.

5. Ceva foșnește pe jos la contactul cu sandalele.

6. Suspinele prelungi ale unor viori îți binecuvântează inima cu o langoare monotonă.

7. Alifantis iar cântă bossanova pe toate posturile.

8. În Australia înmuguresc pomii.

9. Îți cumperi rechizite, caiet tip 2 și un penar cu spiderman.

10. Te gândești cu afecțiune la cititorii blogului tău.

Dulce Mahala

În policlinica unde lucrez e un loc secret de fumat. Eu nu fumez, dar îmi place să-l vizitez. La capătul culoarului întortocheat, treci de „toaleta personal”, dincolo de o ușă de geam mat pe care scrie „Accesul interzis”, în vârful casei scărilor din spate. Ferestrele mari sunt către est, și dau spre un cimitir. Dimineața, lumina e orbitoare, vrăbiile cântă. Sub geam se află un scaun dezafectat de birou, strâmb și instabil, dar a cărui concavitate matlasată te îmbie irezistibil să petreci 5 minute în sânul ei și în afara timpului. Adesea cedez invitației și mă așez, răsfoind agale Principiile Generale de Zootehnie ale lui A.P.Grușov.

De când tot scriu la blogul ăsta (8 ani), mereu m-am plâns de imperfecțiunile limbajului și de nepriceperea mea de a-l struni, îndigui, canaliza înspre unde aș vrea să ajungă. Sunt mai bătrân și mai liniștit, că ambițios n-am fost niciodată, și nu mă mai angoasează chestia asta. Nici ideea inaccesibilului frumuseții. Frumosul ar putea fi imposibil de privit în față, dar în anumite momente el se scurge prin orificiile plase anti-țânțari.

Vipassi uriașul

După cum știți, una dintre preocupările acestui blog e repertorierea uriașilor.
Nu știu cum de nu l-am menționat până acum pe Vipassi. Buddhavamsa, Cronicile Buzilor, ne spun că avea în jur de 40 de metri înălțime, dar putem suspecta că, asemenea multor specii de uriași, de fapt nu a încetat niciodată să crească, având în vedere că mormântul lui ar fi fost un tumulus înalt de aproape 100 de kilometri. Avea în jur de o sută de mii de ani când a murit (îmi imaginez că după un anumit timp nu se mai ținea o numărătoare exactă), ceea ce era o vârstă venerabilă pentru acea vreme, când „oamenii” rareori depășeau optzeci de mii de ani.
Am pus „oamenii” între ghilimele, pentru că e greu de spus cărei specii îi aparținea neamul lui Vipassi. Cronicile menționează că ar fi trăit acum 90 de ere, adică oricând între acum 150 de milioane de ani și 3 bilioane (mii de miliarde) de ani, în funcție de cum socotești și ce definiție a erei folosești. Înțeleg teoria unora cum că neamul lui Vipassi ar fi fost unul de dinozauri evoluați, dar mai probabil el a existat într-una dintre nenumăratele iterații și variații ale lumii noastre cuprinse într-o viziune a eternei reîntoarceri.

Vipassi era unul dintre nenumărații Buddha care s-au succedat și care se vor naște în viitor, mai precis unul dintre cei 29 cunoscuți și înregistrați. Clanul său era unul militar, dar Vipassi a propovăduit compasiune pașnică.

Poate că nu l-am trecut aici mult mai devreme a fost din cauza cifrelor terifiante. Titanii greci erau probabil mai mari și sigur mult mai înspăimântători, dar ce șochează aici e precizia cifrelor și puțul abisal al timpului. Dar ce e cel mai de speriat e partea metempsihotică. Conform Buddhavamsa, mulți dintre noi am fost contemporani ai lui Vipassi, în șirul infinit de renașteri. Înțeleg de ce Nietzsche s-a speriat așa de tare.

Blogosfera astăzi sau cum m-am trezit un boșorog

M-a apucat să arunc o privire pe zelist. N-am mai făcut-o de câțiva ani. OMG, nu mai recunosc aproape niciun blog! Toate sunt noutăți pentru mine.
Mai mult, prin 2007-2008, făceam parte dintr-o anumită nișă a blogosferei, ajunsesem să ne cunoaștem și să ne citim între noi. Peste nișa aia parcă a trecut tancul. N-a mai rămas aproape nimic din ea. Nici Mahalaua nu a rămas neafectată. Mai există o mahala?
De asemenea, am încercat să frunzăresc din blogurile de pe prima pagină a topului. La la o parte unele site-uri care nu sunt deloc bloguri (e.g., Contributors, Bookblog, colecțiile de rețete culinare), și le las și pe cele câteva care sunt vizitate pentru că au autori faimoși, plus asortimentul de bloguri paranormale și protocroniste, ajunse, inexplicabile, în top. Rămân bloggerii 100%. Băi nene, nu am înțeles nimic. Uite, un titlu aleator de post: “Soundliminal Atom #3 @ Control”. Voi ați înțeles? În puținele cazuri în care cred că am înțeles ceva (am citit un post în care cineva se întreba dacă David Gheta era high, de ex.), mi-a lipsit total răspunsul afectiv. Nu am avut nicio reacție, adică, la citirea postului, cele 30 de secunde de lectură au fost extraplate. Era ca și cum m-aș fi uitat la o reclamă la detergent pe repeat. Deci tot o neînțelegere, de fapt. În alte părți, am suspectat glume sau ironii, dar nu sunt deloc sigur. De ex, blogul ăsta: http://versurihiphop.tumblr.com/
Niște poze foarte frumoase, ilustrate cu câte un vers, de ex: „Ești drogul meu preferat, sunt dependent, mă gândesc doar cum să măresc doza permanent.” Sau „Cu bune, cu rele, precum Yin și Yang, chiar de ne despărțim efectul e de bumerang.” Sunt perplesc.

Și cum nu cred că bloggării sunt de vină, e clar că eu am rămas rău de tot în urmă. Sunt un old fart. Și nu mă mândresc cu asta. Ziua de lucru mi-o petrec într-un cabinet minuscul și fără ferestre, în care stau și ascult probleme, dar problemele nu sunt niciodată noi sau la modă, sunt aceleași de ani de zile (mii?). Apoi mă duc acasă unde, vreau nu vreau, mă pun la curent cu ce a mai făcut Sofia Întâi. (Nu știți cine e? Ah, măcar în zona asta să fiu la modă.) Nu mai țin pasul cu nimic, am căzut în afara lumii, nu e de mirare că mă simt prizonier în orașul meu, pe care cândva îl adoram, că de asta se cheamă blogul Dulce Mahala și nu Cartierul Bleah.

Ce mă fac, ce mă fac?

Cu Pegasul prin București

În ultima vreme, m-am deplasat cu Pegasul prin București. Motivul e simplu: e bicicleta cu care mă dor cel mai puțin mâinile, pentru că practic nu mă sprijin deloc pe ghidon.
Mă gândeam să scriu aici niște note despre Pegas, pentru că nu mă costă nimic și sunt convins că sunteți SUPERINTERESAȚI!

Mai întâi, Pegasul meu e un model Camping din anii 70. A fost al unui vecin de-al meu, care l-a lasat altui vecin de-al meu, care mi l-a dat la schimb (i-am dat o bicicletă Metropolis, pliantă, mult mai nouă). E exact ca asta, doar că roșie. Îmi place portbagajul din țeavă, farul de plastic pe care e inclusiv un abțibild original cu Jurassic Park, emblema solidă din metal (începând cu 1980 nu s-au mai făcut cu embleme din astea, doar cu abțibild).

Mai întâi părțile proaste. Pegas Camping e realmente o bicicletă groaznică. E foarte grea. Face un zgomot care aduce aminte de tramvaiele Tatra, mai vechi, deși am uns-o bine. Pinionul e mult prea mare, se mișcă foarte încet. Ca să accelerezi semnificativ, trebuie să pedalezi într-o cadență nebună, ceea ce te va face să transpiri abundent, nu e ușor să miști repede ditamai ansamblul de țeavă groasă de oțel. Ar trebui să-l schimb cu unul mai mic, dar probabil ar deveni foarte greu de urcat cu ea. Axul pedalier și pedalele în sine sunt prea aproape de sol. Dacă cumva îndrept vârful piciorului în jos, risc să dau cu el de pământ, iar curbele nu pot fi luate decât în poziție perfect verticală, altfel izbești pedala de asfalt. Portbagajul e, în mare, inutilizabil. Am încercat să pun o navetă mică de plastic, apoi niște coburi, dar orice obiect doar puțin mai voluminos va fi izbit de cu gamba, când pedalezi. Când mergi pe ea, nici vorbă de eleganță sau grație: aspectul general e cel de clown sau urs de circ (dar asta e valabil în general pentru toate pliantele, e drept). Acum câțiva ani, ai fi riscat chiar să fii luat drept hipster, din fericire, hipsterii aproape au dispărut, iar cei care au rămas fie își iau Pegas din ăla nou și foarte scump, fie fixie-uri de 1000 de euro pe care le țin, de frică, doar pe pinionul liber.

Cu toate astea există și părți bune. Atunci când mergi la viteza ei normală, adică max 10 km/h, e o bicicletă remarcabil de confortabilă. Mai confortabilă decât pliantele actuale, alea pe care le-am încercat eu. Și de altfel, de ce te-ai grăbi, pe căldura asta? E ceva agreabil în mersul agale și admiratul peisajului. Vă dați seama, asta era viteza urbană normală acum 30 de ani în București. Și nu e absolut niciun motiv serios să ne grăbim ca turbații, cum o facem astăzi. Tubuluatura cromată arată ca nouă, după aproape patru decenii, e clar că e făcută mult mai bine. Deși a trecut prin intemperii nenumărate, nu a ruginit p e nicăieri. Și dincolo de asta, mai e ceva, ceva de nedescris, care te face să te simți bine când mergi pe Pegasul ăla. Ați putea spune că e nostalgia copilăriei, dar eu nu mergeam pe bicicletă în copilărie. Dar e un soi de sentiment de vacanță mare.