Conform unei metode de calcul exemplificată în altă parte, vârsta mea este undeva între 97 şi 132 de ani. Dintre aceştia, mulţi i-am petrecut în biblioteci, studiind operele înaintaşilor mei, care au încercat să trateze iubirea; am distilat picătură cu picătură informaţia care nu era doar încă o variaţiune paulistă sau la Banchetul platonic; decenii lungi le-am petrecut pe teren, observator sau protagonist, notând cu râvnă de benedictin toate lucrurile fascinante care mi s-au întâmplat.
Deşi mă aştept la încă vreo opt, poate nouă secole de viaţă, cred că am ajuns la un punct în care pot să îndrăznesc să incep să trag anumite concluzii.
O să incep, în acest post, cu câteva observaţii negative, ateoretice.
Dragostea nu este o contrucţie socială. Deşi ea se găseşte in miezul societăţii şi al relaţiilor dintre oameni în general, dragostea este deasupra oamenilor, şi nu invers. La stadiul în care cunoaşterea noastră se află, putem spune că dragostea e o noţiune simplă, ireductibilă. Este independentă de cultură şi istorie. Este independentă de inteligenţă sau imaginaţie. Aceste concepte esenţial umane sunt însă dependente de ea.
Ca atare, pentru cel ce vrea să înţeleagă şi să practice dragostea, în cale îi stau prejudecăţile şi clasificările în vigoare. Acestea trebuie însă cunoscute; cum spunea Dali, mai întâi învaţă să pictezi ca marii maeştrii, apoi fă ce te taie capul.
Nu există un gen proxim din care dragostea să facă parte. Aşadar, dragostea nu este un sentiment, nu este o gândire.
Nu există mai multe feluri de dragoste. Nu îţi iubeşti prietenii sau părinţii cu altă dragoste decât cea cu care îţi iubeşti iubitul/iubita/soţul/soţia. (1)
Dragostea nu este dimensională. Nu există dragoste mai mare sau mai mică. Nu există dragoste limitată de timp: dragostea nu trece.
Nu există nici o raţiune, la nivel cognoscibil uman, pentru dragoste. Dragostea nu are cauze psihologice, nici conştiente, nici inconştiente. Nici cauze morale, nici intelectuale. Nici cauze estetice(2). Inutil să incercăm a ne explica de ce iubim pe cineva anume prin criterii psihanalitice sau culturale (că seamănă cu mama/tata sau cu Greta Garbo, că are suflet frumos, că gândeşte interesant, etc.) Toate acestea sunt pretexte şi capcane, este efortul minţii noastre de explica inexplicabilul.(3) Pentru cel ce vrea să iubească, este pierdere de vreme să folosească criterii de orice fel; pentru cel ce iubeşte, este pierdere de vreme să incerce să înţeleagă de ce.(4)
Ar fi totuşi pripit să afirmăm că dragostea este propria ei cauză şi finalitate. Cu siguranţă însă, cauzele şi consecinţele dragostei, precum dragostea însăşi, sunt supraumane (suprapsihologice, suprasociale, supraantropologice, etc.) (5)
Sexualitatea umană nu este nici necesară, nici suficientă pentru dragoste. Să fim clari înţeleşi. Astfel, ipoteza unei origini subumane, evoluţioniste, a dragostei, este falsă. Invers, este părerea mea că nu există sexualitate umană neînsoţită de dragoste. (Rămâne deocamdată o părere).
Nu putem fi siguri că omul este singura creatură care iubeşte. În ceea ce mă priveşte, tind să cred că şi regnul mineral e capabil de dragoste.
Obiectele dragostei merită un capitol separat, ce va fi publicat în curând, dacă depinde doar de mine.
_______________________________________________________________________________
(1) Diferenţele, interdicţiile, sunt la nivel social, deci supuse schimbării şi aneantizării, neglijabile în orice studiu serios al dragostei.
(2) Estetica ar părea unora potrivită ca instrument de studiu al iubirii. Asta pentru că arta poate fi un instrument al iubirii. Autorul crede însă că e o eroare epistemologică. Estetica se limitează singură la frumosul artificial, şi greşeşte demult în propria ei ogradă.
(3) Aşa cum visul este poate tot un efort al minţii noastre, de a lega logic imagini întâmplătoare.
(4) Singura utilitate posibilă a unei asemenea activităţi a intelectului ar fi, după unii autori, să înveţi să cazi exact în capcanele pe care dragostea le întinde; s-au scris sute de tratate în acest sens, cele mai cunoscute cititorului contemporan fiind cele arabe şi cele trubadureşti.
(5) Mistica a fost şi este considerată o cale către dragoste, pentru că se pretinde transcendentă. Are dezavantajul de a lăsa loc generos şarlataniei şi manipulării. Autorul preconizează căi mai raţionale. Raţiunea este umană, dar ţinta ei poate fi transcendentă. Nu putem renunţa la această speranţă.
