Într-o cărţulie de Ortega y Gasset (“Una interpretación de la Historia Universal. En torno a Toynbee”, 1948), am aflat cum că omul este în acelaşi timp aici şi acolo. Cum că nu putem concepe aici-ul corpului nostru fără un acolo. Că mintea noastră e acolo, în orizonturile vaste, în timp ce corpul ne exilează într-un aici minuscul. Că mereu curgem, supuşi unei nedorite gravitaţii, ca un fel de vârtej, dinspre depărtări spre regiunea strict delimitată în care ne aflăm. Şi că această tensiune spaţială, care e foarte reală, nu doar o figură de stil, e sursa tuturor nostalgiilor şi tristeţilor omeneşti. Astfel, o piatră, care e mereu aici, e fericită. Noi nu.
Maeştrii budhişti te învaţă înţelepciunea: să te laşi în voia gravitaţiei; să fii mereu aici. Iată sursa fericirii. Să nu-ţi visezi viaţa. Să îi trăieşti fiecare clipă, chiar şi atunci când mergi pentru a mia oară pe aceeaşi stradă, să trăieşti bucuria fiecărui pas. Chiar şi atunci când mergi să faci pipi, să fii treaz şi conştient şi să trăieşti la maximum această experienţă.
Eternul aici şi acum, casa noatră, în care trebuie să ne întoarcem.
Ei bine, nu. Noi nu ne vom întoarce acasă. Steagul nostru e acolo. Noi suntem cei care, acum zece mii de ani, am fost izgoniţi de părinţi la sosirea primăverii. Noi am cucerit lumea. La sfârşit, noi o să ne batem cu monştrii şi o să murim omorându-i, în timp ce voi o să vă ascundeţi prin scorburi. Nu avem ce face cu fericirea voastră. O lăsăm pietrelor şi florilor şi purceilor şi maeştrilor în nemişcare.
