Gata, m-am întors. Desigur că nu v-aş fi părăsit nici măcar o după amiază, cetitorilor, dacă nu m-ar fi obligat strania maladie de care sufăr prin naştere, moştenită de la îndepărtaţi străbunici mediteraneeni, şi despre care mă simt dator să furnizez nişte explicaţii. Talasemia, cel puţin în forma heterozigotă pe care o am eu, de obicei nu se face simţită. Moare omul de bătrâneţe fără să ştie că are nişte globule roşii mai mici, care cică ar fi apărut ca o adaptare la epidemiile de malarie cu care ţânţarii au umplut mileniile. Ei bine da, dar eu am o formă rară, numită de specialişti Thalassaemia etymologica vera. Aceasta înseamnă că, periodic, literalmente am marea în sânge. De obicei, sângele meu e Dâmboviţa, ca al tuturor bucureştenilor, şi bălteşte dulce pe bulevarduri. Însă din când în când, prin canale naturale incomplet elucidate, Marea Neagră comunică cu venele mele . Primele semne constau în nevinovate brize sărate pe care le simte toată lumea prin cartier. Apoi, încep să umplu toate alea de nisip, peste tot unde mă duc. Mă descalţ, şi două tone de nisip îmi curg din pantofi, ceea ce o înnebuneşte pe proprietăreasă. De aici, lucrurile se agravează. Într-o dimineaţă, când, m-am trezit în sirene de vapoare şi în bătăile furioase în uşă ale vecinilor: calea Rahovei era plină de apă sărată până la înălţimea etajului 10, se holba lumea la peşti prin termopane sau din tramvai. Sau, mă duc la băcănie, deschid gura ca să cer nişte lapte şi în loc de vorbe iese un val uriaş, iar vânzătoarea e din acelea care nici la mare nu suportă să fie stropite. Mâncarea mi se transformă în scoici sparte, mâl şi alge putrede. În scurt timp, pielea îmi devine solzoasă, ochii îşi schimbă culoarea, dinţii mi se ascut şi, dacă nu fac ceva, mecanismele compensatorii descrise mai sus nu mai fac faţă şi mă usuc ca Okavango, râul care, în loc să se verse în mare, se varsă în deşertul Kalahari Singurul tratament este desigur să mă arunc în mare. Ceea ce comportă multe reacţii adverse, cea mai frecventă fiind că mă pierd în larg. Mi s-a întâmplat foarte des, dispar pur şi simplu, mă scufund şi nu mai scot capul la suprafaţă, ultima oară am fost pierdut pe mare cam douăzeci şi patru de ani, toată lumea credea că murisem, îmi făcuseră şi cruce din aia de fier din care se găsesc pe marginea şoselelor şi au pe ele nume de copii călcaţi de maşină, doar că a mea era pe dig, ca să aibă unde să mă plângă prietenii, dar după un timp n-au mai venit nici ei şi crucea mea a mai folosit doar în scopuri educative, adică părinţii îşi speriau copii cu ea, uite, Mihăiţă, copilul ăsta nu a fost cuminte şi nu ascultat-o pe mămica şi de asta a murit, doar că eu nu murisem, de douăzeci patru de ani trăiam în mare şi mă hrăneam cu peşti mici şi noaptea doar ieşeam la ţărm ca să prind pe cine nu a fost cuminte sau muşcam de burţile vapoarelor până se scufundau, dar asta doar la început, spre sfărşit mă mărgineam să dorm mai adânc de o sută de metri, acolo unde Marea Neagră nu mai are oxigen şi nimic nu mai trăieşte, şi acolo eram şi astăzi dacă nu mă spălau valurile la mal de unde m-a adunat o fată frumoasă care m-a luat cu ea, şi uite aşa am ajuns să vă scriu astăzi, acuma sunt mai bine, dar din când în când tot mă apucă şi trebuie să fugim repede altfel nu mai ajunge dâmboviţa setii gâtului meu nici kalahari setii tălpilor mele, de asta am dispărut aşa de brusc lucru pentru care vă cer scuze cu umilinţă.
Vlad, o sa zici ca asta e delir de interpretare, dar prin afisarea asta sfidatoare de imagini in culori apocaliptice eu inteleg ca vrei sa ma provoci la un concurs de fotografie. Biiineee… Daca in august esti de gasit prin Bucuresti, te sfatuiesc sa-ti aduni pozele cele mai bune precum si curajul si sa dai ochii cu mine si cu pozele cu care ma voi intoarce de la Pacific si de la Popocatepetl, na! Juriul il alegem din comunitatea asta blogareasca (Luluta, care se pricepe, e eliminata din start din cauza distantei). Castigatorul va primi o invitatie la masa la Zaza. Ca si perdantul, de altfel – doar ca acesta va aduce vinul. De acord? (Desi eu zic sa te dai batut de pe acum.)
Sunt apocaliptice, dar nu se compară cu cum erau în realitate. Mult mai apocaliptice. Accept provocarea şi mă mai dau şi bătut de pe acum, pentru că eu sunt, cum admirabil a zis cineva pe aici, un fotograf naşpa. Singura mea şansă de câştig ar fi că Marea Neagră e muuult mai frumoasă ca Pacificul. Vinul o să fie de stafide, sper că vă place.
Biata Zaza, cred că deja îşi updatează sitemul de alarmă de la uşi, şi îşi mai aduce şi un câne.
Salut, Vlad, bine-ai revenit printre noi, dupa indelunga vietuire in mare…
Ma gandeam sa-ti transmit si tie “vestile” astea, despre un concurs de “proza scuta”.
“Time Out Bucuresti
lanseaza
Bucurestiul in proza scurta
Trimite o povestire despre Bucuresti, de maxim 5 pagini, la adresa carte@timeoutbucure sti.ro pana pe 15 iulie.
Textele castigatoare vor fi publicate in numarul din 9 august.”
Hmm, mulţumesc, Laura. De ce nu.
Hai să mori tu, A.!
Ok, s-a făcut! O masă la mine, ziceai?
PS: Să scot argintăria? Nu plecaţi cu ea acasă, da? 🙂
Iu-hu! Atat va zic: iu-hu!
Fara argintarie, Zaza, ca ma obligi sa-mi pun esarfa Djuvariana (sau Beethoveniana).
Da’ auzi, de cand folosesc argintarie conversii cu tricou cu cap de mort? Si eu unul n-am de gand sa ma ating de alpacaua ta (vezi ca te-au pacalit ai tai, e alpaca de Vidin), ca am acasa tacamuri de aur alb, deci nu ma pot cobora la nivelul asta…
Vlad, sa avem preferinte, sau o lasam pe Zaza sa aleaga? (Hihi, iti dai seama ca de pe-acum e emotionata si nu mai doarme, de teama ca n-o sa-i iasa bine…) Rata cu coniac si portocale, cum il innebunea Liiceanu pe Noica?
Vlad, cateva din pozele tale (in special cele de rasarit si apus) sunt foarte reusite (culorile). Chiar le priveam nelinistit si ma intrebam cine dracu’ m-a pus sa-ti lansez “chemari la intrecere”. Dar uite, am dat de un monitor in firea lui si am putut in sfarsit sa-mi contemplu imaginile de la Pacific. Ce sa zic? Doar atat: adu ce vin vrei tu – dar nu dulce! 🙂
Cânele e foarte bun la casa omului, mai ales daca e ingrijit prin metode traditionale chinezesti (i.e. lovituri de baston intru fragezire). Dar asta o sa ne gateasca Zaza de Pasti cand, intelectuala nepriceputa fiind, o s-o fraiereasca taranii din Amzei si-o sa-i vanda un miel cu canini. 🙂
Ha? Vinul de stafide e extrem de dulce. Păcat. Viaţa e prea scurtă pentru vinuri demiseci.
Tacâmuri de alpaca am io, cred că am şi zis pe aici pe undeva.
Eu cred că Zaza e deja în Pacific.
Ba e argintărie şi vă bat pe amândoui!
Şi dacă mă enervaţi, scot şi Limojul şi cristălăraia, să nu mai puteţi mânca!
Nu beau vin roşu că am alergie. Da voi puteţi să beţi de care vreţi.
Iar raţa cu portocale e haleală de proşti.
Vlan!
Pfff, data dracului muiere, Zaza asta! Liiceanu e prost (gateste rata cu portocale), mancarea mexicana e “aiureala” (comunicare privata – n. aut.)… Cand se inerveaza se stropseste la tine ca un sconcs veninos (sic!), acum, uite, vrea sa ne bata pe amandoi… Eu cred ca o sa vin cu tata, sa ma apere de Tornada!
Vai de capul tau, fumeie – daca nu bei vin rosu poti deja sa te retragi la convent, ca nu ti-a mai ramas nimic important de facut in lume!
Vinul dulce ma face sa ma schimonosesc de durere. Probabil fiindca sunt eu mai acid si ma potrivesc mai bine cu vinurile seci.
Zaza, uite o sugestie pentru desert: fie ceva bazat pe cacao (dar mai degraba amarui, nu dulce), fie ceva racoros si usor bazat pe lamaie (verde – daca mai trebuia sa adaug).
Key Lime Pie.
Ca să fiu şi mai veninoasă, hm.
Că se face foarte greu.
Domnule A., fii atent cam ce iese din glumele dumneavoastra.
http://www.gandul.info/actual/poti-ti-cumperi-legal-droguri-internet.html?3927;841884
Cititi cu atentie finalul articolului, domnule “toxicoman român”. Am ramas bouche bée. I-am scris autorului, sper ca va dezminti gogomania urgent.
Cunosc crasa lipsa de profesionalism a jurnalistilor. Dar si dumneata ar trebui sa fii mai atent. Sincer, ma bate un gand serios sa inchid blogul si sa nu ma mai expun in felul asta.
Mda, nu vrea să dezmintă, dar mă asigură că nu vor fi consecinţe legale, etc. Adevărul e că, după ce mi-am închis falca la loc, mi s-a părut chiar amuzant. However, cred că o să şterg comentariul ăla, dacă nu te superi pe mine, ca să nu mai dea de el orice puşti în căutare de senzaţii tari. Şi, A., te rog eu, nu mai face confesiuni pe blogul meu…
Sau, dacă le faci, n-aş vrea să mai fiu un personaj din ele 🙂
Vlad, iti dai seama ca mie nu-mi aduce atingere nici macar atatica – la tine e problema. Vreau sa-ti zic doar atat: daca vrei, il pot lua destul de dur pe individ, incat sa-si inghita si limba. Cu scrisori la CTP, amenintari cu justitia etc. E in functie de cum vrei tu. Iti dai seama ca noi suntem in avantaj.
Si ti-o spun si tie – aia era fictiune, nu confesiune. Imaginea cu degetele ca serpii, terminandu-se cu cranii, mi se pare ca am gasit-o demult, printr-un Freud (cazul Anna O.?).
Nici mie nu-mi aduce vreo atingere reala. E doar o tâmpenie.
Iar cu confesiunile, glumeam, bineinteles. Se pare ca amândoi trebe sa bagam un diclaimer la fiecare comentariu.
Si mie mi se pare cunoscuta faza cu degetele, serpii si scheletii, parca din niste benzi desenate.
Alo, ma’alaua şi ciuaua (înadins scrisă aşa, hm), se aude, 1 august e bine pentru dineu de gală ?
Vb serios.
Doamna scumpa, Mademoiselle Zaza, pe 1 e minunat, si-apoi o lungim mexicaneste pana pe 4 dimineata!
Cat despre Key Lime Pie – Zaza, daca zici ca e greu de facut, nu te chinui. Nu transforma in corvoada (“ti-ai ‘reacu’, cine m-o fi pus sa va invit!”) ceea ce ar trebui sa fie o placere.
Poftiti vreun vin frantuzesc? Domnu’ Vlad tanjeste la un Tokaj din ala gretos de dulce, de 5 stele? Pentru mam’zel – un rose (Bandol), sau poate vreun Jurancon?
Bandol perfect! Cum dracu ai ştiut?
Nicio plăcere ulterioară nu se savurează fără ordalii preliminare cu bezea.
În fine.
PS: Cine dreacu m-a pus…. 🙂