Ca să răspunde cererii Alimoriei, în această însemnare îmi voi reaminti de una dintre călătoriile mele, că vorba aia, poate v-aţi săturat de Rahova şi Ferentari de care acest blog e suprasaturat.
Aveam 13 ani încă neîmpliniţi şi am plecat cu şcoala la un schimb de experienţă cu Franţa. Era perioada aia de după revoluţie când cîncă entuziasmul era mare (1992). Am plecat cu un autobuz fabricat cândva în anii 50, din cele care încă mai pot fi văzute pe unele linii intersăteşti obscure, adesea sătenii îşi încarcă paporniţele în autobuz şi apoi merg agale pe lângă el dacă ziua e frumoasă. Autobuzul mergea aşadar foarte încet, să nu se dezintegreze, ceea ce nu m-a împiedicat să vomit tot timpul în prima zi, inclusiv pe Andrei, colegul meu şi pe atunci cel mai bun prieten. Eram până peste urechi îndăgostit de o puştoiacă dintr-a 6-a (eu eram într-a 7-a) dar nu îndrăzneam să-i zic nimica, orişicum, era foarte frumoasă şi eram toţi îndrăgostiţi de ea. N-am reuşit să ieşim din România în prima zi, aşa că am tras la un hotel din Oradea, unde am aşteptat o zi întreagă un alt autobuz ca al nostru (că plecasem în convoi) care cedase fizic. Timp în care ne-am îndeletnicit cu unsul clanţelor de la hotel cu dulceaţă şi pastă de dinţi, şi cu privitul de la balcon către un cuplu care făcea amor pe dealul de vis-à-vis.
Am trecut în viteză prin Ungaria, iar la graniţa cu Austria am fost întâmpinaţi de nişte grăniceri care ne-au tratat ca pe nişte vite refugiate şi ne-au ţinut în vamă 24 de ore. Am trecut repede şi prin Austria, iar la graniţa cu Germania nu au vrut să ne lase să intrăm cu autobuzul nostru amărât. În vama aia am mai stat vreo 24 de ore, timp în care ne-au făcut nişte inspecţii tehnice şi ne-au umflat cauciucurile. În sfârşit, am trecut repede şi prin Germania, noaptea, şi am ajuns în Franţa.
Franţa era o ţară minunată. Am fost undeva în Champagne, şi ne-au găzduit familiile elevilor de la şcoala cu care făceam schimb de experienţă. Directorul şcolii ne-a întrebat cuma fost drumul, iar eu am mormăit “un vrai cauchemar”, moment în care directorului i-a picat falca, nu din cauza ororii drumului, ci pentru că aparent “cauchemar” e cuvânt din franceza clasică, pe care astăzi doar iniţiaţii îl mai folosesc. Ani de zile după asta şi-a adus aminte de răspunsul meu, povestind întâmplarea cui vroia să-l asculte, cu aerul că relatează cine ştie ce paradox uimitor al Europei.
Mie unuia minunăţia cea mai mare mi s-a părut Carrefour-ul, unde am fost dus cu regularitate. M-aş fi uitat ore în şir la nectarul zeilor, adică Coca Cola, care era pusă în nişte stranii recipiente mari de plastic transparent (în România încă nu ajunseseră peturile). De asemenea, toată lumea avea maşini minunate, Renault şi Peugeot şi Citroen. Little did I know că, 15 ani (mai multe vieţi) mai târziu, o să ajung să consider Carrefour-ul un iad mai cumplit decât biblioteca babiloniană a lui Borges, iar Bucureştiul avea să devină capitala cu cele mai begoase maşini din lume. Am gustat şi şampanie franţuzească, de altfel a fost singura dată, până azi, când am beut aşa ceva, şi nu pricepeam ce are în plus faţă de Coca Cola.
Famelia unde am stat avea un morman de benzi desenate. De pe atunci eram un fan al lui Gotlib, căruia îi citeam cu pasiune paginile din numerele vechi (anii 60) ale revistei Pif. În biblioteca gazdelor mele, am descoperit benzi desenate de Gotlib, dar pornografice. Le-am cetit cu o admiraţie combinată cu oroarea, ambele neţărmurite. Veneam dintr-o epocă şi dintr-o ţară în care aşa ceva nu se exista.
Am fost o zi şi la Paris, turnul Eiffel şi multă Coca Cola. În rest, am nimerit într-o zi în care toate alea erau închise, iar les Champs Elysées erau în şantier. Nimic comun cu Parisul lecturilor mele, totuşi. Ne-au lăsat să ne plimbăm niţel într-un parc celebru al cărui nume l-am uitat, urmând să ne reîntâlnim la autocar la o anumită oră. Pentru că nu aveam ceas, a trebuit să întreb un domn cât e ceasul. Domnul mi-a răspuns în engleză că nu are bani şi să-l las naibii în pace. Mi-am dat seama că a crezut că-s cerşetor, şi dintr-o dată mi-a fost cumplit de ruşine de mine şi de hainele mele româneşti şi de toată istoria, şi am stat pe o bancă şi am bocit.
Băiatul la care am stat nu a mai venit la rândul lui în România, anul următor. Am aflat, indirect, că familiei respective le părusem prea ciudat, şi le-a fost cam frică de România. Ruşinea am purtat-o în mine mai mulţi ani, apoi mi-a trecut, deşi undeva, într-un colţ al sufletului, cred că voi păstra mereu o meschină ranchiună pe toată europa. Nu-mi vine să cred că s-au schimbat atâtea. Deşi am doar 28 de ani, istoric, sunt incredibil de bătrân, dar compensez cu tehnica occidentală a uitării şi trăitului exclusiv în prezent. Retrospectiv, îmi dau seama că eram mult mai european decât au putut ei vedea. În copilăria mea fără de televizor sau calculator, ai mei m-au învăţat franţuzeşte în acelaşi timp cu româna, şi, spre deosebire de gazdele mele, citisem tot Jules Verne, ascultasem toate piesele lui Molière şi Beaumarchais pe discuri (alea cu Giugaru), Debussy şi Brassens îmi erau egal familiari, puteam folosi le subjonctif imparfait într-o conversaţie, şi multe alte chestii inutile puteam.
Anul ăsta mă voi întoarce prima dată la Paris, după 15 ani. Pe proprii mei bani, încălţat cu tenişi, o să bat străzile despre care am citit, de data asta neorbit de Coca Cola, încercând să suprapun Parisul meu imaginar peste cel real. Nu exclud posibilitatea să fiu luat din nou drept cerşetor, mai ales dacă afirm că sunt român. De data asta n-o să mă mai aşez pe o bancă să bocesc, ci o să îmi zâmbesc fericirea egoistă şi estică, şi cu mine vor cânta manelele.
Ca un fel de leapsa, imi aduc si eu aminte de primul meu contact cu Vestul salbatic european. Era la sfirsit de martie 90 si am zburat cu Interflugul la Berlin (est). Primul lucru pe care l-am vazut de sus la aterizare au fost casele tuguiate si riurile \"nelasate la voia intimplarii\" — aici Colombina cita din Jerome K. Jerome vazind niste canale ordonate si in zigzag, care altfel nu se explicau. Berlinul de est nu arata foarte diferit de Bucuresti. Ei, erau totusi unele diferente. Ne-am cumparat banane. Am vrut sa trecem in Berlinul de Vest (aveam viza) nici mai mult nici mai putin decit prin Poarta Brandemburgica, dar acolo ni s-a spus ca pe aici nu se trece decit daca esti cetatean RDG si ca noi sa ne ducem in Friedrichstrasse. Asta ne-am inchipuit ca e undeva departe si complicat si am renuntat. (Era dupa colt.) Si ne-am plimbat Unter den Linden.
Seara am luat de la o gara obscura de la marginea orasului rapidul de Köln. Am vazut citeva gari care semanau toate cu Gara Basarab la vremea aia (mai ales la Magdeburg), luminate cu niste becuri chioare. Controlorul ne-a spus ca avem noi rezervare pina la Köln, dar biletul e numai pina la granita. Am coborit la Marienborn si am incercat sa iau niscai bilete cu banii pe care ii aveam. N-au prea ajuns. Cineva, un RDGist solidar, i-a sugerat babei mocaite, care statea la miez de noapte intr-o ghereta luminata cu un fel de lampa cu gaz, sa ia DM cite aveam si sa plateasca ea in marci est. Baba n-a stat mult pe ginduri. Am prins trenul in ultimul moment. Apoi am vazut cazarma sovietica, sirma ghimpata, sirma ghimpata si cazarma americana. Dupa care s-a facut lumina. A venit controlorul din Vest, cu niste mustati in furculita care m-au impresionat profund, si mi-a spus ca daca nu suntem cetateni RDG biletele platite in marci est nu sunt valabile. Eu am zis ca am platit in marci vest, ceea ce era adevarat, iar el a spus alles klar si a plecat mai departe. Tot drumul am cascat gura la garile cam pline de gunoaie dar bine luminate. Magazinele de la Köln, prin care ne-au luat prietenii nostri, mi-au facut rau. Ma intrebam cui folosesc toate alea si ma gindeam ca mie n-or sa imi foloseasca niciodata. Abia in lagar, la Hamm, m-am obisnuit cu atmosfera.
Intelepciunea optzecista spunea ca daca ai fost in Vest, la dus esti oarecum pregatit, asa incit socul nu este foarte mare. Dar majoritatea celor care au revenit au uitat sa se pregateasca si pentru socul invers, la intoarcere. Eu nu am revenit, decit sapte ani mai tirziu pentru prima data in vizita. Socul l-am avut cind am vazut \"Balanta\", mai mult sau mai putin intimplator, la un festival de film…
Ioropean, ioropean, da’ când e să-ţi afirmi mândria naţională tot la ţigănie apelezi, mâncaţi-aş…
Ştefan, sunt bucureştean 🙂 Iar chestia cu manelele era mai curând un soi de frondă.
Deci daca mergi la Paris si indraznesti sa nu faci un ocol sau sa nu spui cand ca sa facem noi o “debarcare” (in ce hal ploo pe aici nu m-ar mira sa se faca balta pan’ la poalele Shampeliseului) ne supam.
Mai vrem ecşeperienţe iuropene ale bucureştenilor.
Păi nici nu ne gândeam altfel. O să venim la sf lui septembre, anunţ data în timp util.
La sfarsitul lui Septembrie poate vin si eu cu memorii din Africa. Voi sta acolo 3 saptamani. Pana atunci… sunt numai visuri. Hmmm… dar nu intra la categoria “ioropenilor”… am voie? :o) Poate imi fac si eu blog pana atunci.
Calatorie placuta, Dalv! Asteptam impresiile & fotografiile (mergem si noi la Mangalia, o luna de zile, iu-hu) 🙂
O LUNĂ? O LUNĂ DE ZILE??? HAAAAAAAAAAAAAAAA
AFRICA????? HAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA
vreau doar sa se consemneze ca mi-a placut acest post in mod special, cred ca pentru ca sunt in asentimentul dvs.
Stimată domnişoară, săru’mâna pentru aprecieri. Adevărul este că şi la sală în Ferentari au început gagicile să-mi zică “Dumneavoastră”, ceea ce înseamnă, fie că am o prestanţă uimitoare, fie că am îmbătrânit rău. Io speram că e prima variantă, pentru că patronul sălii a zis la toată lumea că aş fi Doctor (de fapt sunt un pârlit de rezident), dar dacă şi pe blog sunt tratat cu atâta reverenţă, e clar că e a doua.
Mahalaua inspira respect, domnule.
Si le-a zis si ca esti psihiatru? Sa vina gagicile la tine sa le tratezi?
Am vazut de curand un stift de film, Hollywood homicide, in care Harrison Ford face echipa cu un rookie in LAPD. Si rookie asta, printre alte fitze in cap, le avea si cu yoga. Si dadea lectii de yoga acasa. Clientii fiind numai gagici.
Nu prea le zice că sunt psihiatru, deşi ştie, fiindcă ce doctor e ăla, psihiatru. Mofturi. Dacă eream chirurg, altă veaţă. În plus, sincer, în Rahova/Ferentari nu ştiu cât de bine sunt văzuţi psihiatrii, din diverse motive.
Pai zi si tu in gura mare in peata, pe la amiaza, vezi ce se intampla.
io am fost mai norocos! adică am făcut drumuri dă mic, că iera tata angajat la ONU. ei, şi la Paris, pân ’73, ne-au luat ăia la mişto. fiţe, chestii… io, să cad pă jos! ai mei m-au ţinut tot cu le subjonctif şi cu il faut que j’aille şi cu sartre şi hugo (nu boss!) d’ăştia, aşa că nu pricepeam cum de francezii se pricepeau să fie aşa de scârboşi. Donnez vous la peine d’entrer, Permettez-moi de vous ramasser le mouchoir, chere madame – eh, cam ăsta era nivelu’ meu, iar ăia, la hotel, ne făcuseră cu ou şi cu oţet.
S-au mirat doar când maică-mea a început să comande excursii, ba pă la Chartres, ba pă la Reims, şi tot aşa, pă lângă faptul că nu veneam cu plasele pline dă la cumpărături. Ce e nasol e că, având taică-miu mare job neplătit de statul român, noi chiar aveam bani, aşa că nu arătam ca nişte zoaie, din cele care zăceau pă sub poduri – mă refer la clochards.
Acum, ce să zic… Una-i pân cărţi, alta e când dă sângele p’afară. Cert e că, din francofil convins cum ieram p’atunci, am devenit mare americanofil, că în România lu’ 1973, nu prea-mi ardea să fiu protocronist, chiar dacă aş fi ştiut ce-i aia la 13 ani.
Cher M. Corne, d’un fervent lecteur de Pif Gadget à un autre, les meilleurs salutations. Et si la France ne nous plait plus, qu’à cela ne tienne: imaginons notre France, à nous, et soumettons-la notre à l’UE, peut être remplaceront-ils la France actuelle avec la notre, nouvelle et améliorée.
Notre France, et notre Montparnasse… Vous savez, il y a quelque chose que je desire vous partager. Si vous allez voir le Lapin Agile; (c’est tres proche de Sacre Coeur) vous aurez la chance de voir une… vigne! C’est pas quelque chose de tres grand, mais ca vaut bien la peine.
Mais, helas, vous aurez aussi la chance d’ecouter, en meme temps, les maneles Francaises, c’est a dire, les chansons (?!) des maghrebiens. Ca m’a donne une sacre nausee, cette combination!
Je n’y manquerais pas!
Hihihi, scuze ca intrerup sueta, da\’ nu ma pot abtinea sa zic. Io am devenit franco-phoba inca din primul sfert de ora dupe ce am trecut pentru primas data in viata mea granita in minunata France (acu doi ani, pe la tunelul Alpilor pe undeva). Cand ne-au scos granicerii si granicereasa pe cei patru din masina (care, vorba dlui Corn, nu cred ca aratam deloc a infractori or closarzi d\’aia), ne-au aliniat cu mainile amandoua lipite de capota masinii si ne-au tinut asa, ne-au facut si perchezitie corporala si apoi au rascolit in toate masina si bagajele, inclusiv posetele, torpedourile si oglinzile retrovizoare. Timp in care radeau ca tampii si ne priveau la fel. Intr-o franceza impecabila dna doctor i-a intrebat ce se intampla si ei cica sanchi control de rutina. Si p\’oorma, cand au aflat ca ceilalti suntem un director general, un director tehnic si un ingineur ne-au intrebat sec ca cum de nu suntem la servici, adica ce-i de capul nostru haihui asa prin frumoasa lor tara. Moment in care si mamaliga mea a explodat nitzel si le-am zis intr-o engleza impecabila: we are in our legal vacation, so go fuck yourself! (asta ultima in sotto voce ca n-am io atata coraj :-))
PS
Via avea si struguri? Iar manelele africane iereau stravechi sau de aur?
Ah Madelin, si eu care credeam ca nu se putea mai rau decit cum ne-au controlat pe noi francezii, “atunci”, la granita dintre Franta si Germania, care granita de fapt nu mai exista… Uite asa ma faci tu sa fiu optimist 😉
Si mi-ai adus aminte de o alta mica aventura, de altfel chiar nostima, prima mea calatorie la Strasbourg: Tineam neaparat sa vorbesc frantuzeste, si acolo toata lumea vorbea germana. Cind am ajuns sa vizitam turnul domului (eram cu Colombina, e mult de-atunci), l-am intrebat pe paznicul de la intrare, care avea un aer foarte sobru, daca pot sa platesc in marci germane. Evident, am intrebat in franceza. Non Monsieur, mi-a raspuns, aujourd’hui on ne peut pas payer en marques allemands. Am intrat in panica, vai ce ma fac, n-am avut timp sa schimb marcile in franci. A continuat: Monsieur, astazi nu se poate plati nici in franci. Mais attendez — si a inceput sa bata ceva la casa, din care a scos un bon pe care mi l-a pus in mina; iar eu am pasit linistit si mindru pe scarile spre turn, cu un bilet pe care scria: 0,00 FF.
Ha, uite ca imi amintesc si eu cate ceva. Daca aveti probleme la granite e foarte simplu, tot ce trebuie sa faceti e sa spuneti ca sunteti doctori, evident nu trebe sa fiti doctori dar daca sunteti – cu atat mai bine. Pe mine m-au rascolit niste polonezi fiorosi inainte de momentul in care ne-am lipit ca niste pui de pisica infratiti la sanii durdulii ai uniunii si cand au ajuns sa ma intrebe daca sunt student sau ce mama mea le-am zis ca sunt doctor si dupa un scurt schimb de priviri mi-au urat drum bun si m-au lasat sa strang singur hainele imprastiate din genti. Prieteni ai mei care au ajuns in Cracovia doua zile mai tarziu au patit-o mai rau, nu numai ca le-au scos hainele din rucsaci dar le-au bagat, la propriu, un caine in aceiasi rucsaci pe care intamplator motanul lor lasase un foarte puternic marcaj olfactiv in dimineata plecarii. Aparent cainele nu s-a sesizat. O fi fost ceva obisnuit pentru el.
Oricum, mai departe numai experiente calde. Daca tot am inceput cu Polonia tre sa o spun si pe asta. Trecand noi (adica eu si satra mea compusa din Penelopa) granita de la slovaci la unguri, am ramas putin in vama sa incercam sa autostopam un crestin cumsecade. Si cum crestinii cumsecade erau toti pe la slujbe prin catedrale la vremea serii, asteptarea s-a prelungit. Asa ca am avut prilejul sa vorbim mult si bine cu un granicer care spunea despre el ca este filozof. Si nu orice filozof, ci un filozof de actiune care voia sa renunte la granicerie pentru ca se saturase de contemplatie. Nu mi s-a parut de bun gust sa ii atrag atentia ca ar fi trebuit probabil sa verifice cate un act din cand in cand pentru diversitate. Mai ales ca dupa o vreme a iesit din ghereta (afara ploua) si a inceput sa opreasca masini sa le verifice chipurile actele si sa ii intrebe daca ne pot duce in Cracovia si daca nu de ce nu. Polonezii, oameni viteji si neinduplecati, nu s-au lasat intimidati si pana la urma s-a induiosat (speriat?) suficient un francez care, culmea domle, locuia pe strada perpendiculara pe a Penelopei. Totusi omul a refuzat cu indarjire orice comunicare in limba lui insistand sa exerseze cu noi engleza (asta pentru ca ii intrerupsesem lectiile audio de engleza pe care le asculta in masina).
Anyway, vive la france mancavashhh…
Mangerais-vous-je.
P.S., Nusitatu, dumneata, care eşti doctor,ce părere ai, are omul neapărată nevoie de degetul lui mare de la piciorul drept? Pentru că al meu cred că s-a trezit la conştiinţă de sine, şi mă gândesc să-l tai până când nu voi deveni io deştul lui mare.
Da. Via de lângă Le Lapin Agile avea şi struguri. Era o după-a-iază însorită şi era o lumină specială, acolo, în spate la Sacre Coeur. Via părea transplantată direct din Bourgogne.
Cât despre manele, ei bine, ierau maghrebine rău, aveau chiar şi o săgeată dă rap pân iele. iera ca naiba, ce mai.
Iar despre degetul mare dă la picior… Vous avez commence la lecture du roman “Le Derapage”, par hasard? Ce doigt-la (il appartient a une jolie femme!) joue un tout petit role dans la trame epique, a ce qu’il parrait…
Nu, am scăpat o greutate mare de degetul acela. 🙁
oh, nasol… da’ e mare nevoie dă degetu’ ăla. face bine la echilibru. un om faimos făr’ de acel deget (îi mai lipsesc şi de la mâini câteva falange) e Reinhold Messner, mare alipinist, primul care a făcut Everestul fără oxigen, ŞI solo. fundamental, Messner e arhitect. a cucerit toţi opt miarii. a traversat deşertul Gobi. a traversat Antarctica.
fără haluce.
un cas typique de dromomanie qui en a rapportee de tres beaux fruits!
Messner asta n-a urcat neste chestii fara coarda? Oricum, stiu ca a facut trei munti mari in doospatru ore (matterhorn si inca doua), urca, il luau cu elicotperul din varf la baza lu’ alalalt munte, si tot asa.
Nu stiam ca nu are degete, dar nu ma mir, banuiesc ca i-au degerat printr-un munte sau altul
Hauliu, deci dacă nu mi se face bine deştul, traversez şi io Antarctica?
ba da, ecce homo. iniţial era căţărător – o specie dă alipnişti care nu să omoară după vârfurile cele mai mari, fiind iei mai preocupaţi dă tehnica escaladei. numai că, într-adevăr, a degerat pă nu ştiun unde. ergo, n-a mai avut cum să fie maximal tehnic. en consequence, s-a apucat dă alpinism dă mare altitudine.
dacă nu trece degetu’, am putea să fim doi care o să traversăm antarctica, că io beneficiez de sechelele unei teribile fracturi dă astragal, făcută tot pă munte, pă când mă dădeam mare căţărător în faţa nevestei, de-a trebuit iea să mă ducă la cel mai apropiat spital ca să mă opereze ăia. aşa că, nu mi-ai mai rămas decât antarctica ca (sic!) s-o impresionez.
fiind tu psihiatru, crezi că dorinţa asta de a continua s-o impresionez poate să aibă v’un leac? că între timp, am devenit cu mult mai fricos decât jadis, lăsând la o parte că şi vârsta începe să-mi bată obrazul…
Hmm, ar putea avea un leac, dar s-ar putea sa va coste celalalt astragal…
păi, atunci, je vais suivre vos conseils, docteur, malgre mes desirs. c’est bien dommage, monsieur…
Pai dati detalii, dati detalii, ne lasati asa cu ochii in ceatza? Care ar fi cauzele unei asemenea dorinte? Pot fi induse artificial? Dar leacul, Vladule?
PS
Sa-ntreb si cine-i Jadis?
🙂
Daca nu ma insel, Reinhold Messner il are, zice-se, pe constinta pe frate-sau, care a murit tot pe munte, cine stie daca nu tot in chestiunea cu halucele. In alta ordine de idei, vai Vlad, cum te-am lasat doua zile singur, cum ai si facut o prostie. Ț, ț, ț, ț.
PS Nu are cineva o imagine frumoasa cu o licorna?
Pinocchio, am gasitara cateva frumoase. Si nu numa’ imagini. Ti le trimet pe email?
Madelin, sarutmâna! Da, te rog, adresa o gasesti in profilul de pe blog.
messner a fost acuzat dă chestia asta cu frac’so… au plecat amândoi pe nanga şi s-a întors doar reinhold, treabă care i-a făcut pă ceilalţi (rataţii care nu făcuseră nanga în asalt de tip alpin, fără oxigen) să-i bată obrazu’ lu’ reinhold că l-a forţat pă frac’so dincolo dă limite. i-au spus că e prea orgolios, că pentru el succesul conteză mai mult decât familia, chestii dân astea.
messner a zis că nu-i aşa. dar, orgolios peste poate, este, şi încă cu vârf şi îndesat! când rivalul lui (un alipinist polonez, tare şi el) a murit pe când încerca să cucerească nu ştiu ce optmiar în ciuda condiţiilor vitrege, messner a afirmat: “alpiniştii sunt dă două feluri: alpinişti buni şi alpinişti morţi”.
chestia asta a alimentat din nou speculaţiile cu messner care l-ar fi târât pe frac’so într-un event peste puterile acestuia din urmă.
Franta este tara visurilor mele!!!