Omenirea a avut până acum trei stadii:
1. În primul stadiu, existam, eram inteligenţi, filozofi, etc, dar nu eram conştienţi. Cel puţin aşa susţine Julian Jaynes. Pe scurt, organul conştiinţei exista, dar nu îl simţeam ca pe o conştiinţă, ci ca pe nişte voci în cap care îşi dădeau cu părerea asupra acţiunilor noastre, şi pe care, pe atunci, le atribuiam zeilor, strămoşilor, etc. De altfel, acest strămoş al conştiinţei ar fi, în acest caz, sursa religiilor. De abia mai târziu, cândva după Homer, am devenit conştienţi. Acest prim stadiu, postulat de Jaynes, seamănă tulburător de mult cu schizofrenia. Şi în schizofrenie auzi voci care-ţi spun ce să faci. Şi de altfel, unii cărturari se miră de ce avem, în antichitate, multe mărturii despre manie (tulburare bipolară), dar niciuna despre schizofrenie. Această mirare concordă cu teoria lui Jaynes: dacă schizofrenia este o boală a conştiinţei (care se dezintegrează), atunci absenţa conştiinţei în antichitate justifică absenţa schizofreniei în antichitate.
2. În stadiul 2, existăm şi suntem conştienţi. Eu unul aş include aici tot evul mediu: deja din Renaştere apar primele semne ale stadiului 3, care însă nu e clar perceptibil decât abia în secolul XIX, când omenirea începe să urle la Lună, şi florid în secolul XX, când omenirea încearcă să se sinucidă. Nimic de spus despre acest stadiu minunat, în care ne mulţumim să reflectăm şi să imităm.
3. Al 3-lea stadiu, la care Jaynes nu s-a mai gândit, rămânând în sarcina altora, de ex. Baudrillard. În acesta, suntem conştienţi, dar nu mai existăm. Încă din Renaştere, cum spuneam, au început dedublările şi multiplicările. În romantism s-au înregistrat primele cazuri de oameni care de bună voie au renunţat la realitate şi au devenit personaje. În secolul XX, personajele de cărţi, care în mod clar nu există, s-au trezit la conştiinţă şi au început să se revolte împotriva autorilor, şi împotriva oamenilor reali în general, pe care i-au aruncat, cât au putut, în diverse regresii ad infinitum din care au ieşit inexistenţi, personaje, la rândul lor. Aşa se face că Vlad Stroescu, de ex., este un personaj şi cam atât, vă provoc să dovediţi contrariul. Despre dumneavoastră înşivă nu pot dovedi că existaţi, de fapt, nici dumneavoastră nu o puteţi face, nu puteţi fi siguri că nu sunteţi un personaj dintr-o carte, ba, chiar, e posibil aflaţi că de fapt sunteţi, mai ales dacă vă place Cărtărexu şi aţi cetit Ruletistul.
Rămâne să anticipăm următorul stadiu. În acesta, fie nici nu vom mai exista, nici nu vom mai fi conştienţi, fie vom fi înlocuiţi de alte creaturi, fii ai noştri, constuiţi din gesturi şi vorbe, vor căpăta, dacă nu o au deja, o existenţă fizică şi vor porni şi ei cu cele trei stadii, şi tot aşa.
