În primul stadiu, eram nomazi în spaţiu. Conform datelor genetice, am apărut în Africa de Est, şi cândva, acum vreo 70 000 de ani, am plecat în Orientul Mijlociu şi de acolo în toată lumea, inclusiv în Americi şi în Australia. Faza asta încă nu s-a încheiat cu totul, şi zi de zi prieteni buni încă mai pleacă tare departe, însă cei mai mulţi dintre noi ne-am aşezat demult la casele noastre, şi ne aflăm în faza a doua.
În faza a doua, suntem sedentari în spaţiu (de exemplu eu care de-abia mai ies din Rahova în ultima vreme, mai ales acuma că mi-am fracturat degetul mare, ceea ce mă face să mă gândesc că poate nomazii au mai multe degete la picioare, şi de aia pot pleca aşa departe). Însă suntem nomazi în timp. Expansiunea temporală este în plină accelerare, acoperim zeci de ani în câteva clipe, îmbătrânim şi murim cu frenezie, şi halim secolele ca pe gogoşi.
Putem postula o a treia, viitoare, fază, în care oamenii vor obosi şi vor deveni şi sedentari în timp. Sedentarismul spaţial cică a fost permis de agricultură, care a potolit foamea călătorilor. Va trebui probabil să descoperim o agricultură care să ne sature sufletele de ani, şi asta înainte să se termine timpul de tot. După aceea, vom putea în sfârşit să dormim la soare, precum alte specii mult mai înţelepte şi mai evoluate de pe Terra (spre exemplu, căţeii din parcare).
păi, cam aici bătea zvonul acela lansat despre emigrarea în siliciu. simt, însă, că aici veţi avea nişte argumente cu mult mai serioase decât cele pe care le pot furniza io.
dar, îmi amintesc cum o dată, mergeam pân cartier pă la mine, pân titan, pântre blosuri, fiind io preocupat foarte dă modul în care s-ar putea prezerva eul. tertipul acela cu transferul de date este într-atât dă mecanicist, încât nici nu mai e de bonton să-l bagi într-un text speculativ. îmi amintesc perfect în ce loc mă aflam când mi-a venit ideea – la fel de mecanicistă, recunosc – prin care credeam că găsisem un fel de rezolvare… mda.
fundamental, era nevoie de o “oglindă” informaţională, astfel încât, persoana X, încă de la momentul concepţiei, să beneficieze de o “reflexie” completă care să-i permită dedublarea mentală (din momentul în care avea să capete capacităţi cogitative), indiferent de suportul acesteia.
adică, io, împricinat insomniac la ora asta, nu pot să sper să acced la o eventuală imortalitate decât dacă sunt copy/paste non-stop, încă din stadiul de ovul proaspăt penetrat de spermatozoid. e ca şi cum m-aş lăsa deportat cu tot ceea ce înseamnă experienţe, senzaţii, spuse şi gândite, simţite sau doar bănuite, într-un fel de debara magistrală care să mă găzduiască. doar dacă m-aş afla cu TOTUL în afara mea, ar putea să ia naştere gazda care să-mi preia mentalul, căci vai, nici că aş vrea mai mult decât mentalul, când trupul o să-mi ia calea cinstită şi corectă la care îl supune entropia.
nu pot să-l cred pă david chalmers, care are senzaţia (susţinută de articole et. argumentaţii), cum că un termostat ar fi înzestrat cu un embrion de inteligenţă doar pentru că funcţionează între nişte parametri informaţionali.
pe de altă parte, mi-aş dori să fie aşa, numai că, pentru asta, ar fi nevoie ca debaraua care m-ar conţine, blestemata aia de oglindă informaţională, să fie înzestrată cu autoconştiinţă (căci nu găsesc acum un alt termen), i.e. cu capacitatea de reflexie asupra tuturor informaţiilor înmagazinate. asta înseamnă o oglindă a oglinzii şi tot aşa. ca într-un şir de imagini fractale generate de o cameră web, de pildă, care se filmează într-o oglindă, la nesfârşit. pe de altă parte, fiecare dintre oglinzi, ar necesita, şi ea, propria capacitate de a judeca despre sine însăşi.
prin urmare, agricultura cea curată ar decădea în siliciul cel mult prea potent întru stocare. un câmp uriaş de cipuri care să-l stocheze pe monsieur corne, care, în mod abuziv, il parle, il parle, il parle, ceea ce, mon Dieu, nu e dăloc chirurgical.
Există, într-adevăr, riscul major ca suma informaţională pe care o veţi lăsa în urmă să fie un zombie filozofic. De altfel, ce unic la noi, de ar merita păstrat? Absolut nimic informaţional, absolut nimic estetic. Ochii iubitei, oricât de frumoşi ar fi, nu sunt unici. Niciunul dintre gândurile mele nu e original şi nou, niciunul dintre gesturile mele nu e original şi nou. Bănuiesc că nici măcar experienţele mele nu sunt originale, deşi nu am dovezi, bunul simţ îmi dictează această bănuială.
Atuncea, ce rămâne, să merite păstrat? Din punctul meu de vedere, conştiinţa. Ori tocmai asta nu ştiu în ce constă, ca să dau copy paste. Din punctul de vedere al celor ce mă iubesc, altceva. Dar ce?
păi, da, că despre conştiinţă tot comentam io, învârtindu-mă spectaculos pân jurul cozii. iar chestia asta cu conştiinţa mă face adeseori să imaginez un termen-pleonasm-în-sine, pentru o mai bună lămurire: autoconştiinţă. am io senzaţia asta că, non-stop, daimonul scanează ce faci şi că fără daimonul ăla, extraneu şi, totodată intrinsec, nu mai ai cum să spui “eu”.
conştiinţa – revenind la distinsul chlamers de mai sus, el şi toată gaşca lui de neurocognitivi (băieţi serioşi: neurologi, geneticieni, psihologi, ciberneticieni, psihiatri, matematicieni etc) n-au fost în stare să pună degetu’ (nefracturat 🙂 ) pe iea în cursul unui maxi congres pă care l-au ţinut acum v’o 7-8 ani. încadrau, fiecare, conştiinţa într-o plajă care, în final, s-a dovedit într-atât de răspândită conceptual, încât n-au fost în stare de v’o concluzie coerentă – ştiţi d-voastră: rezumatu’ ăl mare dă la finele congresului a semănat mai mult cu meniul unui restaurant extrem de stilat.
pe de altă parte, en ce qui me concerne, la religion ne m’apporte point de satisfaction. la conscience est disrhytmique et non-lineaire, on pourrait la comparer aux petits points d’un croquis de Seurat qui n’ont aucune signification si on les regarde d’un point de vue ultra analytique, donc, cartesien.
je parle des proprietes emmergentes des systemes – en voila le vrai defi pour en definir la conscience et, finalement, ce qui est en train de generer, continuellement, le tres diffuse “moi”.
quant a la religion – je suis en attente, la grande attente, tout en observant les signes incorruptibles de l’entropie.
est-ce’que je vous ai deja dit que je suis un grand thanatophobe?
On n’est pas près de trouver la solution au problème de la conscience, ce qui me permet să bat câmpii pe acest blog sans en être accusé. Toute la beauté de ce problème réside dans le fait qu’il est insoluble. De ce point de vue, on nage dans la préhistoire. S’il y a de la beauté dans la réponse, hmm, jusqu’à maintenant, toute réponse définitive fut essentiellement moche.
Et il me semble que l’enthousiasme de Chalmers vient tout droit de l’insolubilité du problème. Il soute de joie en voyant les neurologues et autre physicistes s’y casser la tête.
Et moi, je saute de joie gândindu-mă la francezul care va ajunge aici via google şi nu va comprendre nimica. 🙂
Il est bien d’être tanatophobe, je le suis aussi. Mais la mort a aussi ses avantages, si on croit Heidegger : celui de nous permettre de faire de nos vies des belles histoires (et non pas d’interminables telenovellas)
Ah, ce sacre Heidegger! În ce priveşte francezii rătăciţi pe aici, scriem chiar într-atât de lamentabil? Merde!
Cât despre Chalmers, cam aşa e. Iar sinceritatea lor/a lui m-a făcut să fiu cam “supărat” pe el/ei – nu-mi dădeau asigurările de care aveam nevoie.
Acum, nici că mai are cin’ să mi le dea, că nu mai accept eu…
Băh, da’ mă simt tare bine pe aici! Parole d’honneur!
Nu stiu cand i-a venit ideea oglinzii informationale impricinatului de corn, dar tin minte ca, pe vremea cand un anume domn SAC povestea niste chestii absolut naucitoare pentru mine intr-o revista ea insasi naucitoare pentru adolescentul care eram, se intampla sa citesc niste texte si ele naucitoare ale unui fictionist speculativ, Greg Egan, printre ale carui obsesii tematice se gasea la loc de cinste si cea a naturii constiintei. Intr-unul dintre textele astea, Learning To Be Me, el imagina o chestie (o numea
“giuvaer”) care chiar facea lucrurile descrise mai sus de catre impricinat.
http://www.sfcrowsnest.com/articles/books/2008/nz12662.php
Acu nu’s de ce dracu’ da’ imi vine in cap Pierre Menard si Borges si alte alea…:)
Mais non, scriem foarte bien, doar ca combinat cu Roumain.
Acuma, dacă vă simţiţi bine, sunt foarte stresat, că ştacheta e sus şi asta înseamnă că poate coborî foarte uşor, ce să mai fac, ce să mai fac să vă distrez 🙂
Dl. Stătescu, mie îmi place mai mult ideea cu oglinda. Iar dacă mă gândesc la Pierre Menard, singura soluţie ca să avem o oglindă în stare de conştiinţă, e să folosim tot un om drept oglindă.
Ceea ce până la urmă facem, că de aia avem copii.
Am scris un comment lung si cat m-am cacait io s-a eronat.
Intrerup sueta. Again. Sau de nouvelle. Sa dansam pi mese? Dansul ala cu stacheta, limbo parca.
Ca sa zic pe scurt ceea ce zisesem pe lung si a zburat in neant: suntem unici, nene, d’aia. Si merita, ce daca n-am inventat noi roata si nu suntem primii? Iar chestia cu copipeistul: toata chestia ar deveni atat de damn predictible ca ar fi mai plictisitoare decat povestea in care saraca fata bogata stie ca adevarul iese la iveala no matter what, mala mujer stie ca i se va infunda iar Pedro Jose Luciano Miguel Arhanghelo stie ca ochii fetei sarace sunt the one.
Iar copiii nu sunt oglinzi, indiferent ce zice instinctu si modelul educational. Iar genele sunt o slaba consolare. Mai putin alea de cadana 🙂
Sigur că nu sunt oglinzi. Aşa că nici soluţia asta nu merge. Damn. Cred că trebuie să ne resemnăm cu faptul că suntem muritori.
oglinzi, oglinzi…
lu’ jean-luc picard i-a zis clona lui, Shinzon pre numele ei (lui), in “Nemesis,” ca este oglinda lui. Asa sa fi fost? Data nu a fost de acord.
Bre, tre’ sa sa schimb ceva settings ca tot zice ca nu pasez testu’ de spam.
Ia’z’dem, codu’ e corect, am stat mai mult de 15 secunde (zic io, daca nu cumva m-am transformat in Basharul Miles Teg, haha vlad), IPu nu cred ca se schimba asa, cuchiuri accept…. Ia.
… tot nu m-a lasat… am coborat la 10 secunde. unu, doi, trei….opt, noo, zece.
darn. a cincea oara….
am dezactivat pluginul for now, dar iar ne napadesc comentariile spam
I’ll cut it to the chase: I like it.
Am citit mai demult in NY Times articolul unuia cum ca am avea un fel “window of opportunity” pentru calatoria in spatiu. Si ca la noi se cam duce. Si daca nu o folosim, we are kinda screwed. Adica, suntem sortiti pierii si nicidecum inteleptirii. Pamantul va deveni o imensa lada de gunoi numai ca noua ne vor lipsi navele spatiale necesare sa o stergem la timp. Din punctul asta de vedere, desi esti melancolic, esti mai optimist decat mine.
Ai un post mai la deal in care zici ca nimic din ceea ce gandesti etc. nu e nou. Serios, de unde stii asta? Configuratia senzoriala prin care treci tu cand te plimbi printr-o gradina ti-e unica. Aceasta e suficienta ca sa creeze gesturi, ganduri noi, numai ale tale.
pe aici, daca ai observat, se bat campii zdravan despre chestia asta numita “constiinta”.
acum 2 ani, un grup f. select de 20+ indivizi, multi dintre ei stiind despre ce vorbesc, unii dintre ei aflandu-se in treaba, s-au asezat la masa si au zis “hai sa facem o nomenclatura completa si intern consistenta a interneuronilor inhibitori din cortex”. atat! nu constiinta, nu creier, ci o gasca de obiecte stranii care haladuiesc prin straturile corticale. nu au fost in stare. ceea ce le-a iesit a fost exact un menu de restaurant si nicidecum o nomenclatura. acum o luna, baietii au publicat isprava in Nature Reviews Neurosci. in paper, surprise!, nu au nicio nomenclatura, ci vorbesc despre cat de greu este sa faci asa ceva. duh!
asa ca asemenea congrese “definitorii” sunt deobicei praf in ochi.
revenind la problema, eu am mai batut campii pe aici despre ce ar putea fi. evident, ca am ochelarii de cal ai profesiei, nu ai cum sa vorbesti decat dintr-un punct de vedere. totusi, e un lucru spus de unul acum vreo 2600 de ani: toti avem constiinta, sau constiinta este in grade. daca accepti aceasta idee, lucrurile parca se simplifica un pic. pentru ca iti trebuie sa cauti un ceva care sa fie comun omului, cainelui, broastei si furnicii. toate astea, in viata de zi cu zi, au ceva comun care le permite sa vada zorii zilei urmatoare: atentia. de aici, cred, poti sa pornesti.
Wandering Elf: întrucât conştiinţa este, să-l citez pe Chalmers, “o problemă grea” :), normal că nu putem face altceva decât să batem câmpii despre ea. Chiar dacă zicem ceva adevărat, va fi din pură întâmplare. Grupul select la care te-ai referit dumneata s-a adresat doar “problemei uşoare”, care şi aia, iată, e mult prea grea pentru noi.
What is it like to be a bat? 🙂 Nu pot accepta aşa repede că toate animalele au conştiinţă. Îmi vine să zic de experimentele lui Libet care ar arăta că mai întâi luăm o decizie şi după aia devenim conştienţi de ea. (Şi chiar o să zic, într-un post viitor). Bunul simţ îmi zice că toţi oamenii au conştiinţă, şi că nu toată materia din univers e conştientă, deşi nu am dovezi irefutabile pentru niciuna din afirmaţii. Bunul simţ nu mai funcţionează aşa de bine (cel puţin în cazul meu), în ceea ce priveşte animalele şi vegetalele (la urma urmelor, de ce vegetalele nu ar avea conştiinţă? Că un fel de percepţie au, percep sensul gravitaţiei, lumina, şi cine ştie câte alte lucruri?). Bottom line is: tot pe bunul simţ trebuie să mă sprijin, nu prea am nimic altceva, mai ales că, spre deosbire de dumneata, sunt un ignorant cvasi-total şi în “problema uşoară”.
Vezi tu, am trecut prin faza cu Chalmers et al, care vorbeste f. frumos despre. Prefer sa am o ipoteza de lucru si sa merg pe ea, pana cand se dovedeste a fi falsa. Decat sa dau impresia ca stiu atatea incat totul este necuprins.
Lucram in modele si clasificari care nu prind “lucrul asa cum este”. O data ce am inteles asta si ne calmam dracusorul existentialist, cred ca putem si produce ceva, nu numai dust in the wind.
Si da, si plantele au poate o forma de constiinta, un grad scazut. Numai ca incerc sa simplific problema, spre deosebire de dumneata, de aceea impun prezenta unui anumit tip de celula/retea drept conditie necesara pentru constiinta. Chestii pe care plantele nu le au. Dar restul le au.
oh, dacă nici într-un loc girat de un psihiatru nu-mi găsesc ostoirea în ale conştiinţei şi, mai mult decât asta, în REMANENŢA acesteia post-mortem (ce vrei, vreau să sper!), atunci mai bine să ne concentrăm pe problemele zilnice. 🙂
sufăr…
stadii si (ne)timp si constiinta si zombies.. Oare cum ar fi un zombie opus zombiului filozofic? Adica, dematerializat, desenzorializat. Ramas numai cu constiinta. Constiinta, informatie constienta. Care, ajuns(a) in stadiul trei al lui Vlad, speculam pe undevaca ar fi de fapt Iadul.
In vremuri imemoabile, intr-o sala de curs intunecoasa, rece si plina de fum de tigare, mergeam la cursul de circuite digitale. Muzicalul domn George Stefan ne ruga insistent sa iesim si sa fumam afara in pauze, ca doara temperatura era aceeasi cu cea dinauntru si e pacat de voce, apoi ne povestea urmatoarele:
Cum ca se defineste un ordin al automatelor depinzind de numarul de bucle de feedback pe care le inchide Dumnezeul circuitelor digitale. La ordinul zero, deci fara feedback, gasim circuitele combinationale, la care iesirea depinde numai de intrarea la acelasi moment. La ordinul unu, apare memoria. La ordinul doi, bucla de feedback fiind si ea inchisa nu asa direct, ci printr-o memorie read-only, avem automatul elementar. La orinul trei, a treia bucla inchizindu-se printr-o memorie read-write, apar automatele programabile, iar programul, ati ghicit, sta tocmai in memoria aia RAM.
Ei, si acum e acum: Bucla a patra se inchide prin informatie, si atunci ordinul automatului scapa de sub control. Incercarile ulterioare de structurare ori nu au mai dat nici un rezultat, ori au ajuns eventual in domeniul structurilor sociale, ceea ce este alta mincare de peste. Domnul Stefan a intonat acordul final, si-a luat ghitara de git si si-a pus-o pe umar, uite-asa, cu cutia de rezonanta in sus, si a pornit mai departe fredonind pe coridoarele intunecoase si reci din Polizu.
Sau poate era Tudor Opris pe coridoarele intunecoase si reci ale Licevului Lazar? Stefan era un tip mare si flegmatic cu voce vibranta de bariton; Opris era mic (isi cumpara hainele de obicei de la Romarta Copiilor), sangvin (nici una din fetele mai dragute nu scapa de curtea lui) si cu voce dulce de tenor; si vedeti, suntem aici intr-o zona de nedeterminare.
(Pinocchio isi pune flautul pe umar si pleaca fredonind.)
Tapirule, Bardo Thodol. Si, mai general, scrierile tibetane. Ele vorbesc despre asta. Ca intr-adevar o fi asa, nu stiu.
pai pot eu sa ii contrazic pe tibetani?
…oricum, asta e dovada ca vlad are dreptate, toate gandurile au fost gandite deja, toate senzaiile simtite.
io trăiam în altă extremă. io nu sunt distinct pentru că sunt determinat dă adeneu’ alor mei, care-mi dă temelia, peste care se adaugă o experienţă, care, şi ea, este externă.
prin urmare, simplificând, ceea ce io sunt este rezultanta dintre adeneu’ fundamental extrinsec, plus ceea ce mi se întâmplă, care vine tot d’afară.
despre asta faceţi vorbire?
ca sa il mai tizuiesc un pic pe vlad, problema constiintei to tfrank herbert a pus-o mai frumos (nu o vazui la asimov, in afara de robotii aia). In seria aia, incidentul iisus, efectul lazar, factorul inaltare.
io fac vorbire asa, daca totu vine din exterior inseamna ca nu exista interior, ceea ce inseamna ca nici exterior nu exista (care exista prin raportare la interior) recte … ce chestie, am uitat ce voiam sa zic (asta e dintr-un the page cannot be found d’ala, ca de exemplu aici http://oregonstate.edu/~dogaruc/) … deci, da, cine sunt eu domne?
Împricinatul de corn: da, dar adeneul părinţilor dumitale vine şi el de undeva, la fel şi toată experienţa externă, de undeva tot a început. O fi fost pisica de acum 500 de ani-.
Tapire, uite, pe alea nu le-am citit. Da de ce ai reclame la pagina aia??
la sa u pe? La, ca pe nu am.
pai, pen’ca daca citesti tot la un moment dat pagina zice “ie-te ce chestie, am uitat ce voiam sa zic”, fix ca mine.