În primul stadiu, eram nomazi în spaţiu. Conform datelor genetice, am apărut în Africa de Est, şi cândva, acum vreo 70 000 de ani, am plecat în Orientul Mijlociu şi de acolo în toată lumea, inclusiv în Americi şi în Australia. Faza asta încă nu s-a încheiat cu totul, şi zi de zi prieteni buni încă mai pleacă tare departe, însă cei mai mulţi dintre noi ne-am aşezat demult la casele noastre, şi ne aflăm în faza a doua.
În faza a doua, suntem sedentari în spaţiu (de exemplu eu care de-abia mai ies din Rahova în ultima vreme, mai ales acuma că mi-am fracturat degetul mare, ceea ce mă face să mă gândesc că poate nomazii au mai multe degete la picioare, şi de aia pot pleca aşa departe). Însă suntem nomazi în timp. Expansiunea temporală este în plină accelerare, acoperim zeci de ani în câteva clipe, îmbătrânim şi murim cu frenezie, şi halim secolele ca pe gogoşi.
Putem postula o a treia, viitoare, fază, în care oamenii vor obosi şi vor deveni şi sedentari în timp. Sedentarismul spaţial cică a fost permis de agricultură, care a potolit foamea călătorilor. Va trebui probabil să descoperim o agricultură care să ne sature sufletele de ani, şi asta înainte să se termine timpul de tot. După aceea, vom putea în sfârşit să dormim la soare, precum alte specii mult mai înţelepte şi mai evoluate de pe Terra (spre exemplu, căţeii din parcare).
) pe iea în cursul unui maxi congres pă care l-au ţinut acum v’o 7-8 ani. încadrau, fiecare, conştiinţa într-o plajă care, în final, s-a dovedit într-atât de răspândită conceptual, încât n-au fost în stare de v’o concluzie coerentă - ştiţi d-voastră: rezumatu’ ăl mare dă la finele congresului a semănat mai mult cu meniul unui restaurant extrem de stilat.
:P