Cealaltă viaţă

În cealaltă viaţă se îmbătrâneşte şi se moare precum în asta, dar altfel.

În viaţa asta obişnuită, să-i zicem prima viaţă, deşi nu are nici o prioritate, în viaţa asta obişnuită, deci, fiecare zi seamănă cu celelalte şi tramvaiul merge încet, plouă şi maşinile mă stropesc. Merg la serviciu şi nu ştiu dacă ceva din ceea ce fac are vreun rost, tremur precum războinicul înainte de bătălie doar că nu sunt războinic şi nu mai vine odată bătălia, deşi oamenii tot mor şi nimenea nu pricepe de ce şi cum se întâmplă, iar eu trebuie să fiu un fel de martor la chestia asta, nu e nicio nobleţe în a fi martorul morţii atâta timp cât eu însumi sunt în viaţă.  În viaţa asta. În viaţa asta, fiecare vorbeşte doar despre el şi se ascultă singur (cum fac io acuma), şi adesea îţi vine să dai cu pumnul în masă, şi până la urmă tot se găseşte o metodă să nu faci nimic seara, doar să zaci într-o gaură dintr-o canapea privind ceva care nu revendică niciun sens, şi încet-încet, să înţelegi, înainte de senilitate de preferinţă, că destinul tău, dacă există, e fie extrem de mărunt, fie incomprehensibil. Şi noaptea vine şi uite aşa.

Cealaltă viaţă se insinuează printre firele primei, precum numerele reale printre numerele întregi. În cealaltă viaţă toate bătăliile s-au dat şi sunt victorioase sau glorioase, în cealaltă viaţă fiecare cuvânt e ca primul, în cealaltă viaţă fiecare respiraţie e un imn tunător. În cealaltă viaţă totul e frumuseţe, atât de multă încât, dacă n-am avea prima viaţă drept scut protector, inima ni s-ar opri şi am cădea morţi pe loc. Da, şi în cealaltă viaţă se îmbătrâneşte şi se moare, dar numai de frumuseţe. În cealaltă viaţă, moartea e o îndrăgostire.

Tu eşti frumoasă în ambele vieţi.