Personificarea României – răspuns lui Corn

Împricinatul ne pune o întrebare interesantă, pe blogul lui. Cum ar arăta România dacă s-ar întrupa ca Franţa în tabloul lui Delacroix?

În piaţa Romană la numărul x se află o casă burgheză foarte frumoasă. Stil eclectic al anilor 1900, în care moda pariziană triumfă în faţa acoladelor fanariote. În ea a locuit cândva, acum aproape un secol, un reputat profesor de farmacologie. S-au schimbat multe, dar casa e încă în picioare şi vremurile ei bune încă i se descifrează pe faţadă. De atunci, forţe misterioase şi nu prea încearcă să o pună la pământ. Nu, nu e vorba de masoni şi oculţi, ci, mult mai banal, de moştenitori care au revendicat-o şi apoi poate au vândut-o, nu ştiu, ceva de genul ăsta. Acu doi ani au tăbărât cu baroasele pe ea. Nu au dărâmat-o, dar au devastat-o cât au putut, i-au spart geamurile, i-au strâmbat poarta, i-au dărâmat treptele. Nu ştiu exact cum de n-au reuşit să o puie la pământ, poate are ceva de-a face cu numeroasele cereri de clasare pe care Institutul Monumentelor Istorice le-a depus minusculei comiţii cu multe iniţiale care clasează monumentele istorice. Minuscula comiţie nu a răspuns la nicio cerere. Între timp, casa moare încet şi sigur, devorată de igrasie, în plin buric al României, în Bucureşti, Piaţa Romană, anul Domnului 2010. Soarta ei nu e un secret pentru nimeni, totul e pe faţă, maltratările şi abuzurile sunt la lumina zilei, la fel ca pentru celelalte zeci de case frumoase şi pline de stafii celebre din zonă. Turiştii o fotografiază, e spectaculoasă şi ruinarea ei îţi aduce în colţul ochiului o lacrimă aproape sinceră. De fapt, casa are noroc că nu a fost clasată monument istoric: dacă s-ar fi întâmplat asta, probabil că s-ar fi petrecut până acum vreun incendiu sau alt “accident” cu ea şi dusă ar fi fost, făcând loc unui cubicul supraetajat şi hiperscump.

Dar casa nu e bântuită doar de stafii. Între zidurile ei există viaţă, şi încă din plin. Şi nu numai oţetarii care au răsărit în poziţii imposibile, prin crăpăturile acoperişului, şi care în perioada asta a anului îmbălsămează străzile plouate. O familie stă în ea – cică nu au lumină, electricitate, canalizare, apă curentă, sau alte din astea. Nu ştiu ce e cu ei, nu le ştiu poveştile personale şi, dacă le-aş şti, nu mi-aş permite să le scriu aici. Ei fac parte dintr-o anumită populaţie paradoxală a mahalalei mele, alcătuită din anonimi rezilienţi, care supravieţuiesc din nimic în mijlocul noilor blocuri de tablă şi sticlă. I-am văzut şi prin alte părţi, mai prin toate mahalalele vechi care îşi aşteaptă rândul la eşafod, şi seara, când se sting neoanele în birourile corporatiste, în cadrul putrezit al ferestrelor brâncoveneşti se aprinde lumânarea la care ei îşi încălzesc oasele. Uneori mă gândesc că, dacă se va stinge şi ultimul neon în România, ultima lumină rămasă în spatele uşii trântite va fi a lor. Siluetelor lor bondoace sunt aproape invizibile pentru ochiul neantrenat – e una dintre mecanismele lor de supravieţuire. E greu de imaginat în ce sărăcie trăiesc fără să se audă vreun vaiet din direcţia lor. Nu se pune problema să-şi revendice vreun drept de orice fel, dintre cele pe care noi, cetăţenii de după Revoluţia Franceză, le considerăm garantate. Existenţa lor nu e posibilă decât în subteran şi printre rânduri.
Au feţe murdare, mucoase şi lăcrămoase, dar puradeii zâmbesc mereu. Pentru ei, saloanele cu lambriuri mucegăite, cu vitralii ciobite în loc de geamuri, din ruinele burgheze în stil eclectic, sunt o lume vie, o apărătoare de ploaie şi un bun teren pentru de-a v-aţi ascunselea.

Ca să îi răspund împricinatului, cred că, dacă România s-ar întrupa acum, ar arăta exact ca unul dintre acei puradei.