(Sincer, nu ştiu dacă pluralul românesc articulat e chiar “zombii”, dar suportaţi-mă aşa.)
Uitându-mă de zor la House MD, pe care de abia l-am descoperit (ştiu, sunt un anacronic), mi-am dat seama că zombii filosofici chiar există şi sunt printre noi. Pe scurt, zombiul filosofic e un concept inventat de Thomas Nagel şi dezvoltate de David Chalmers şi el este un om la fel ca toţi ceilalţi oameni, doar că nu posedă o conştiinţă a percepţiilor lui. E un robot care se comportă, datorită unui program, identic cu o fiinţă umană, dar, fiind un robot, este complet inconştient.
Uitându-mă eu aşadar la House MD, mă gândeam că personajul principal nu e original, ci e un avatar al lui Sherlock Holmes. De fapt, e chiar Sherlock Holmes cel original, dinainte de “înviere”, psihopat, toxicoman, genial, cu intuiţii fulgerătoare în momente cheie.
Apoi mă gândeam la viaţa personajelor, cum e Sherlock, sau Don Quijote, sau Gargantua, etc. Au o viaţă intrauterină (precursorii), o naştere (povestirile originale ale lui Doyle), apoi continuă să aibă o viaţă, mai lungă decât cea omenească, dar o viaţă totuşi, ce implică o personalitate proprie şi interacţiune cu mediul. Bineînţeles, personajele nu au metabolism, pentru că nu au corp, şi trebuie să ne paraziteze propriile minţi pentru a exista, dar asta este o chestiune secundară. Sunt totuşi autonome: Conan Doyle a murit de mult, dar iată, Sherlock, sub diverse alte nume, e mai viu ca niciodată. Atât de viu, încât în mod sigur faptul că s-a născut sub pana lui Doyle e doar o coincidenţă. Dacă Doyle n-ar fi existat, s-ar fi găsit altcineva să-l creeze. (Altfel spus, totul e folclor, iar “literatura cultă” e ea însăşi o ficţiune).
Totuşi, fiind doar un personaj, Sherlock Holmes nu are conştiinţă. Are toate trăsăturile unui om, dar nu conştiinţă. Cum am demonstrat într-un text mai vechi, conştiinţa este o calitate care nu aduce nimic în plus, tocmai de asta conceptul de zombi filosofic este plauzibil. Şi iată că Sherlock Holmes este unul.
Omenirea este plină de zombi filosofici. Nu toţi au fost deja numiţi sau scrişi, dar gândiţi-vă, niciunul dintre gesturile pe care le faceţi nu sunt în vreun fel unice sau originale. Ele aparţin aşadar altcuiva, şi nu pot fi nicidecum atribuite unei alte persoane fizice, ci unor personaje globale (arhetipale, dacă vreţi, deşi nu-mi place deloc cuvântul ăsta), care îşi trăiesc vieţile cvasieterne depinzând de noi într-o relaţie, să sperăm, simbiotică.
(Disclaimer, că văz că e nevoie: în sintagma “suspendare temporară a neîncrederii”, cititorul incidental e rugat să nu uite de “temporară”.)
holy cow, but this is elementary, my dear watson! 🙂
“Bineînţeles, personajele nu au metabolism, pentru că nu au corp, şi trebuie să ne paraziteze propriile minţi pentru a exista”
Cred că tocmai ai descris un virus. Şi mă roade o nelinişte: oare “virus” vine de la latinescul (şi proto-indo-europeanul) “vir“?
Englezii sadea spun ca muzeul domnului Sherlock Holmes din Londra este un fake, in primul rand pentru ca Sherlock Holmes nu a existat niciodata si atuncea cum poate sa aibe un muzeu? si in al doilea rand pentru ca 221b nu are cum sa aibe numarul acesta dupa pozitia de pe strada Baker. Insa mie tot mi s-a parut demn de a fi vizitat. Si pubul lui imi facea cu ochiul.
fâs, ca si cum ai zice ca nu poti face un Disneyland pentru ca michimaus nu exista in realitate
Pe langa faptul ca ceea ce descrieti aici este o mica parte din conceptul de “socializare”: gasirea, imitarea si insusirea unui comportament; trebuie sa va ganditi domnule autor ca nici Idiotul lui Dostoyevsky nu era “original”. Pana la urma la ce va asteptati? La acel lucru care nu s-a mai spus?
Daca astepati asta veti trai mult timp in tacere.
Eu as pune problema altfel. Cum se face ca un om poate face o paralela intre Don Quijote si House MD. Ce anume mai respectam, domnule autor?
De ce nu ? Ca unul este un fals naiv iar celalalt un fals cinic, nimic nu-i împiedica sa se bata cu morile de vânt. Asta ca sa aratam ca se poate. Altfel întrebam la Radio Erevan 🙂 Dar când se enumera Sherlock, Don Quijote, Gargantua nu se face pentru ai opune sau compara cu House MD, ci pentru a ilustra câteva personaje care ne-au bântuit copilaria si care continua si acum hic et nunc – zombii lui Vlad. Iar pentru respect nu pot decât sa-l consider ca urmatorul cuvânt din suita : revolver, cultura… Nu de acord mA.estre ?
Scuze Vlad. Abia dupa o tura, am remarcat ca întrebarea îti fusese zvârlita la picioare si nu lansata în eter 🙂
Eu cred că NataliaC bate câmpii ca să se audă vorbind. Vlad nu compara pe House MD cu Don Quijote, ci înşiruia nişte personaje, referindu-se doar la calitatea lor comună de a fi personaje. Dar NataliaC face parte din acele semidocte care până nu se orgasmează vorbind cu “ah”-uri şi “oh”-uri despre cultură, simte că nu e luată în seamă de “beau monde”-ul cultural. NataliaC e o fetiţă care ne arată că şi-a făcut temele şi a învăţat pe de rost că Don Quijote aparţine culturii mari, iar House MD celei mici. Să fie sănătoasă!
Vlad, problema acestui blog este că orice însemnare fie şi cu vagă tentă culturală atrage o sumedenie de musculiţe enervant-bâzâitoare.
pe mine ma amuza. most of the time.
vlad, un robot poate avea perceptia senzatiilor. it’s a matter of coding. daca simulezi oaresicum anterior cingulate-ul cu unele bucati din midbrain si lasi o conectie motora ori spre M1, ori spre cortexul designat larinxului, atunci ai deja networkul surprizei. AC-ul fiind cu rol de “error” detection intre expected outcome si real outcome.
Se sapa mult pe partea asta.
cu personajele fictive, cum adica nu au o constiinta? ele nu sunt reale in sens de carne si oase, dar constiinta lor este citita de terte parti.
apropo, stiu pe cineva care se ocupa de filosofia acestor personaje din carti – multi rusi, evident. ca aia sunt sado-maso:)
te intereseaza ceva de citit pe tema asta?
cum sa isi imagineze cinva k acest wikipedia ambulant numit (pe net) [we] nu ar avea – la indemina – raspunsul la ORICE se discuta, oriunde & oricind???
cind nu produce grafice & ‘tabele statistice’ aberante pe blogu lui cu multe bazaconii & putini comentatori, [we] practik sportul sau favorit: autobagarea in seama prin teorii-instant dspr TOT.
obiceiurile culinare din tanganika? bingo: le cunoaste. ‘senzorialitatea’ robotik? of course, stie dspr ce e vba. politik romaneask? e-o carte deskisa pt el. opera lui cartarescu? piece of cake pt acest bulimic al informatiilor dezordonate…
este romanul perfect, ce mai ;P
“vlad, un robot poate avea perceptia senzatiilor.”
Vlad nu zicea că un robot nu poate avea senzaţii, ci că nu poate avea conştiinţa acestora. (Un robot poate fi conceput şi să dialogheze cu un interlocutor uman; conştiinţa dialogului e problema, nu învăţarea automată a sintaxei şi morfologiei.)
“arhetipale, dacă vreţi, deşi nu-mi place deloc cuvântul ăsta”
Cam ştiu ce e un arhetip, sunt însă teribil de curios cum o fi o arhetipă; să te uiţi năuc la ea, să simţi cum te ia ameţeala, şi să zici grav: “Uau, frate, asta chiar e o arhetipă!”.
Eu cred ca pe Vlad il intereseaza ceva de scris pe tema asta.
adică e prima, nu?
Adică e veche!
Bre, da’ Alşu’ nu erea vorba că plecase dă tot, happy together, la Buenos Aires?
@A: dupa cum [we] a aflat pe ‘pielea’ lui, exista internet si la buenos aires (ba kiar si in tierra del fuego sau patagonia!), si la lisabona 😛
plecarea n-are nicio leg. – dc sa renunti la o placere cd esti plecat, mai ales k tehnologia o permite? 😉
adică, ştie!
Ia uite ! Cum a calcat pe ea, imediat si-a adus aminte ca-i spune grebla 🙂 Nimic nou sub soare, nici sub maslini.
mdah, romtelecomul are filiale în argentina mai nou.
Adică, face ciorba bună!
u dense or something!?
Iar tu, iţi argumentezi părerea insultând. Cu semninţe între dinţi, ştirile de la ora cinci şi seriale pentru telespectatorul spălat pe creier, nu ?
Felicitări A, eşti un adevărat doct, educat şi rafinat.
Un mare pshilog, tu deja ai aflat tot despre cineva după trei rânduri aruncate pe un blog.
Dar totuşi, anonim şi fără nume.
Vlad vrea musculiţe. Altfel nu s-ar promova pe twitter, facebook şi alte canale media similare.
“ci înşiruia nişte personaje, referindu-se doar la calitatea lor comună de a fi personaje”
🙂
La revedere!
“Felicitări A, eşti un adevărat doct, educat şi rafinat.”
Nu voi obosi niciodată să o repet: vă rog să-mi respectaţi semnătura şi să folosiţi punctul după litera “A”, adică “A.” şi nu doar “A”. Mulţumesc.
“La revedere!”
Aş prefera: “Adio!”.