Povestirea lansării Revistei

Am avut oareșce emoții pe când mă pregăteam să mă duc la lansarea Revistei de Povestiri. Nu știu niciodată cum e la evenimente din astea. Am cochetat câteva clipe cu ideea de a mă îmbrăca formal, ca să onorez gazdele, nu chiar în frac sau smoking, dar măcar la cravată. Am renunțat din lipsă de timp, așa că am rămas în pulover. (Mi-am schimbat blugii pe o pereche de pantaloni, totuși, nici chiar așa – mi-am zis eu).
Și mi-am înfundat pălăria pe urechi, m-am urcat pe bicicletă și am plecat la Clubul Țăranului. Unde, de asemenea, nu mai fusesem niciodată. Cred că v-am mai zis că ideea de Club al Țăranului mă face să mor de plâns.
În fine am ajuns eu acolo, și, ce să vezi! PUHOI DE LUME! Ca în tramvaiul 32 la ora 5, când se întorc muncitorii de pe șantiere. Lansarea era un succes major. Lume tânără și foarte tânără, lume foarte hipi. Peste tot eșarfe, bandanele, mănuși, ciorapi cu dungi, mărgele, pălărioare. De asemenea, și fetele erau îmbrăcate drăguț. Bine, aveam și eu pălăria mea, pe care mi-o frământam nervos în mână. Dar degeaba, nu puteam trece drept un tânăr hipi, eram de la o poștă un babalâc scofâlcit. Mai era și un fum de țigare, de să-l tai cu cuțâtul. Acuma, poate e cazul să zic că asta mi s-a părut extrem de urât. Nu vreau să fiu lupul moralist, dar la lansare erau și copii: lucru știut dinainte, deoarece unul dintre autori, recte Miru, are 11 ani. Tineretul fumător ar fi putut să-și miște fundurile hipi afară, să fumeze, dacă adicția e așa de mare. Și dacă aș mai fi avut vigoarea tinereții, poate că aș fi luat microfonul și i-aș fi rugat să o facă. Dar eram mult prea fâstâcit și scofâlcit. În fine, sper ca tineretul fumător să nu devină, peste 10 ani, maturetul care parchează daihațuri pe pista de bicicliști și lasă gunoaie în pădure.
M-am bucurat tare că am văzut-o pe Mădă cu familia ei – ce-a mai crescut Miru! drept pt care cred că am vorbit prea mult, așa cum fac deobicei. Și l-am cunoscut pe Ciprian Muntele, care e chiar cât un munte, ți-e mai mare dragul. Și am schimbat o vorbă și cu Octavian. Și, desigur, cu nepoata Alexandra, înconjurată de un stol de fete care ciripeau vesele.
Am avut de asemenea onoarea să dau mâna cu Mike Haulica, ce prezida un grup de sf-iști hardcore, undeva in spate de tot, o pată de pitoresc in adunarea generală, pentru cine avea ochi să vază. Mi-a zis de târgul de carte SF&F de week-endul ăsta. Sper să ajung.
În fine, mi-am cumpărat o revistă și am privit desfășurarea de forțe. Florin Iaru a ținut un discurs mic și frumos. Simina Diaconu, dictatoarea revistei, în ciuda emoțiilor pe care zicea că le are, a glăsuit și ea foarte frumos. De fapt, jos pălăria în fața Siminei, a creat revista asta ex-nihilo. Că așa, texte, produceam cu toții, și nu le citea absolut nimenea. Mai era un domn chel care nu știu cine era. A mai fost și mult divertisment, cu fire epice (fire la propriu, de ață) de care trebuia să tragi ca să participi dadaist la nașterea unei povestiri pentru niște personaje care atâta așteptau. S-a dat la coș cu gheme, tot de ață. Motanov Motanul Mov, personaj obscur, sulfuros, imaginativ, a dominat din umbră evenimentul.

Mi-am cumpărat și revista, pe care tocmai am terminat-o de citit. Păi fraților, e chiar bună! Dacă ar fi să recomand o singură povestire, n-aș face-o, pentru că toate sunt bune, mai puțin a mea, care e extrem de slabă: o puteți sări fără probleme. Totuși, dacă chiar ar trebui să recomand o povestire, adică aș fi carevasăzică obligat, aș recomanda-o pe cea a lui Miru, Prăjitura din Sertar. Nu mint când vă spun că ultimul paragraf mi-a adus lacrimi în ochi. Indiferent ce va face Miru în viață, ea are ceva, și sper să folosească acel ceva în beneficiul nostru, al tuturor.

La sfârșit, tare aș fi vrut să trec să o felicit pe Simina, dar era o asemenea coadă în jurul ei, că pur și simplu n-am reușit.