Le Delta du Mékong

Dragii miei, am lipsit nițeluș, sper că ați fost cuminți în absența mea.

Una peste alta, nu am cum să mă mut de tot în cealaltă parte, la numelemeu.ro. O parte din mine va rămâne mereu aici, așa că să continuăm de unde am rămas.

Acum două săptămâni, am căzut cu bicla. Ca prostul, long story. Am capul radial fracturat pe dreapta, iar la stânga un cărpișor, ceva, doftorii nu sunt siguri. Câteva zile mai târziu, încercând să-mi fac cafeaua de dimineață cu o mână-n ghips și cealaltă anchilozată, mi-am vărsat apa clocotită pe coapsă, unde am acum niște flictene de mai mare frumusețea.

Bref, de două săptămâni nu m-am mai urcat pe biclă. Aș putea să mă urc iar, poate, pe bicla olandeză, dar recunosc, am o mare reținere. Nu că mi-ar fi frică, dar, mi-e cam frică. În fine, e complicat. Așa că merg cu autobuzul, din nou, după atâția ani. Mă simt de parcă m-aș fi întors pe Pământ după o lungă călătorie intergalactică. Sunt atâtea lucruri familiare în jur, pe unele le regăsesc cu drag, dar nu pot să mă împiedic să visez la vastele întinderi lăptoase ale Căii cu același nume.

Mă gândisem să scriu o carte despre anxietate. Aveam un morman de idei, dar, când am încercat să fac un plan, pe hârtie, a ieșit un sfârâiac. În general, toate ideile mele sunt foarte fugace, dacă nu le scriu exact în momentul în care îmi vin (și niciodată nu pot!), se fâsâie mai repede ca stelele căzătoare arzând în atmosferă, și rămân doar cu o mână de pulbere stelară inutilă. E clar că, dacă aș scrie cartea asta, ar trebui să o scriu fără niciun plan, dintr-o singură linie. Dar pe cine păcălesc, n-o să scriu nimica.

Altfel, sunt bine, mă bucur de vară, deși nu plec nicăieri. E o amăgire să crezi că plecarea, oriunde, schimbă ceva. Poate doar dacă ai reuși să te lași acasă.

Vorbim și mâine.

Cu drag,
Mahalagiul