La un moment dat, am renunțat să încerc să fiu mai mult decât sunt. Drumul ăsta duce spre nicăieri. Nu că nicăieri ar fi un loc rău (sau bun), dar oricum ajungem acolo și fără atâta efort.
Nu există o cale spre iluminare, nici spre fericire. Ibn Arabi zice că mai degrabă reușești cu inima, decât cu mintea. Mintea te duce până la primul cer, dar inima te trece prin toate, până la Marele Tron. Ei, mintea mea nu e în stare să mă scoață din subsol, ce să mai vorbim de ceruri. Iar inima îmi e mai mult mai slabă decât mintea, doar un iepure care refuză să se oprească din alergat chiar și când e închis în cușcă. În cușca toracică.
Dar nădăjduiesc. E omenesc să speri, și cred că e chiar bine. Nădăjduiesc în a primi un dar. Nu e nimic mai bun pe lume decât darul.
Multă vreme nu l-am înțeles pe Mozart. Dar într-o zi, pe când ascultam nici-măcar-nu-mai-știu ce piesă de el, într-o stagiune obscură dintr-o cameră a Muzeului Literaturii, l-am înțeles brusc. A fost o experiență mistică. Sau poate doar am ațipit nițel și am visat. Sau ambele.
About The Author
