Sunt cel mai mare scriitor care n-a scris niciodată nimic.
Cumva, mi-am creat singur un fel de aură, de mit, de costum de carnaval. Lumea așteaptă de la mine oricând, în orice clipă, să nasc o carte.
Iar eu nu pot. E ca și când ar fi un zid negru și gros între mine și carte, nu pot nici măcar să mă așez să scriu primul rând, nu pot pentru că nu pot, nu am genele necesare, sunt ca un șchiop de ambele picioare care vrea să alerge la maraton.
În schimb, m-am căptușit cu un mare sindrom al impostorului.
Numele meu e Vlad și sunt non-scriitor, non-povestitor, non-și-atât.
Se Non e vero, e ben trovato!
Păii…pune mîna și scrie… nu?
Așa este: Vlad e un mare scriitor, din aceste postări se cristalizează – cu un lirism brevilocvent bine condus – un anumit stil poematic care concentrează temele esențiale ale decadentismului specific pentru acest sfârșit de eră. Iată una din vocile auctoriale cele mai subtile ale începutului de mileniu.
Produsul final (cartea) nu iese pentru că s-ar pierde și dilua într-o masă de textualizari grafomane.
Da, e minunat sa fii non-si-atat, ce, nu e? Sa nu începi sa crezi ca ești anume cineva, sa îți știi locul infim pe lume (și totusi ce microcosmos suntem fiecare!…), sa fii doar cine ești și atât, nu cine așteaptă cei din jur, chiar dacă au așteptări frumoase, onorante. “Noi nu suntem cum suntem, suntem cum suntem iubiți, asa suntem”, scrie un alt non-scriitor într o carte care, nu se știe cum, a și apărut… Mai apar și fără sa fim noi cineva. Ce libertate, ce ușurare, sa fii un ‘non-‘! Sa lași ecouri și amprente pe unde nu știi, sa picuri o fărâmă de gând bun sau de îndoială bună pe unde nu știi, prin simpla existenta, prin simpla rugăciune, fără sa ți trebuiască eticheta ca faci asta. Ca o sa te întâlnești cu binele făcut când n-o sa știi de el, căci când știi ca îl faci, nici nu mai contează… Ce bine sa fii, nu sa faci! Fii!