Mi-am adus aminte de vremurile când mergeam la ștrandul Cutezătorii.
De ce mi-am adus aminte, mă întrebi? Am avut o pauză între două consultații (sunt atât de rare) și am ieșit puțin să mă plimb pe străzi (de obicei, în ultimii ani, dacă am pauză mă trântesc pe canapea și leșin câteva minute). A plouat, copacii sunt îmbobociți, dacă nu ar fi perdeaua asta groasă între noi și lume ne-am da seama cât e de frumos. Am făcut o mie de pași apoi m-am întors.
Mirosul dulceag al propriului meu corp, scos din amorțire, e cel care mi-a amintit de ștrand. Un fel de automadlenă.
Nici nu mai știu exact pe unde era ștrandul. Să fi fost unde e acum complexul Pescariu, pe lacul Tei? Eram copil mic, încă nu învățasem să înot. Mergeam pe jos cu părinții mei până acolo, uneori mă amuzam numărând pașii, erau câteva mii. La intrare, era un fel de chioșc cu suc ieftin comunist, și o singură dată au avut și cabanos. Îmi plăcea să intru în apa lacului, să simt mâlul catifelat pe tălpi. Îmi mai plăcea când tatăl meu mă dădea în leagăne până amețeam. Oricând eram necăjit, în viața mea de școlar mic, mă gândeam la ceva ce m-ar fi putut face fericit, și nu-mi puteam imaginam ceva mai minunat decât să merg la ștrand.
Sunt de-a dreptul furios că nu m-am mai gândit la zilele alea de atâta timp, și sunt și mai furios că de abia mi le amintesc, sunt ca un moș aproape orb care se chinuie să mai vadă ceva într-o carte.
