Aveam în plan astăzi să vizitez un prieten drag. I-am luat o sticlă de vin, de Crăciun. La vin sunt pedant, mi-a luat mult până m-am hotărât de care să-i iau. În fine, am luat sticla, frumos pusă într-o pungă de hârtie, şi am coborât la metrou. Acolo am început să-mi scotocesc buzunarele după cartelă. Cu o mână căutam cartela, cu alta îmi ţineam mănuşile, cu alta îmi ţineam geanta (de piele neagră, model medic de ţară 1900), cu alta îmi ţineam vinul. Aşa credeam cel puţin, sunt un tip distrat şi de obicei uit câte mâini am. Cea cu vinul s-a dovedit a nu exista. Sticla a căzut zgomotos şi s-a făcut ţăndări. Vinul roşu, gros, a început să se întindă pe dalele din staţia de metrou. Nu ştiam că poate încăpea atâta vin într-o sticlă. În scurt timp înnotam într-o mare de vin roşu ca sângele. Bineînţeles că mulţimea din staţie chiar credea că e sânge, şi răcnea îngrozită. Noroc cu metroul, că ne răpi cu brutalitatea lui obişnuită şi ne duse departe.
About The Author
