Prin 1961, Stanley Milgram, psiholog la Yale, a condus un experiment devenit clasic. Experimentul venea în contextul capturării și procesului lui Adolf Eichmann, “arhitectul Holocaustului”. Eichmann se apărase susținând că tot ce a făcut a fost să îndeplinească ordine, abdicând de la propria conștiință (și deci responsabilitate). Eichmann a fost spânzurat pentru crimele împotriva omenirii. Pentru Milgram, în schimb, problema conflictului dintre conștiință și obediență față de autoritate merita să fie investigată. În acest scop, a recrutat voluntari pentru un studiu psihologic. Voluntarilor li se conferea rolul de “profesor”. Ei trebuiau să pună întrebări “de memorie” unor altor voluntari, “elevii”. Dacă răspunsurile elevului erau greșite, profesorul avea sarcina să administreze câte un șoc electric, de intensitate crescătoare, până la a fi etichetată “periculoasă”. Elevul electrocutat țipa de durere. Dacă profesorul ezita să administreze șocul, era încurajat cu ordine din ce în ce mai ferme de către cei care efectuau studiul.
Ceea ce “profesorii” nu au aflat până la final era că șocurile nu erau reale, iar “elevii” erau actori plătiți să simuleze suferința.
Cam ce proporție dintre “profesori” credeți că au îndeplinit până la capăt ordinele? Înainte de experiment, Milgram a pus aceeași întrebare colegilor lui psihologi. Răspunsurile date atunci au variat între 0 și 3 la sută. Procentul real? 65 la sută. Majoritatea au protestat, au devenit anxioși, furioși, dar au făcut ce li s-a spus. Interesantă concluzie despre natura umană, nu?
Nu toate cuplurile profesor-elev și-au desfășurat activitatea în aceleași condiții. Unii au fost față în față. Alții în camere diferite, dar profesorul putea auzi reacțiile de suferință ale elevului. În sfârșit, unii dintre profesori au fost complet izolați de elevi. Bineînțeles, aceștia din urmă au avut cele mai puține probleme în a îndelpini ordinele sadice. Acest lucru este important, pentru că a dovedit că feed-backul non-verbal, empatia bazală, primară, joacă un rol important în relațiile între oameni. (De aceea se consideră, de exemplu, că întâlnirea față în față dintre medic și pacient, nu va putea fi niciodată înlocuită de alte forme de contact terapeutic. Ca să fie pe deplin responsabil, medicul are nevoie de acel feed-back empatic, pe lângă propriile lui cunoștințe și principii axiologice.) Dacă fenomene ca nazismul au fost posibile, a fost și din cauză că oamenii, prin natura lor, se supun autorității, și o fac mai ușor dacă nu-și văd victimele, dacă persecuția este sistematizată, dezumanizată cât mai mult.
La aproape 50 de ani distanță, experimentul lui Milgram e din nou actual. Asta pentru că, în anul 2010, legăturile dintre oameni au fost mai lipsite de contact fizic, de schimb empatic, ca niciodată în istorie. Limitele în a avea relații cu altă persoană, ce țineau de timp și spațiu, au fost abolite. Numai Paulo Coelho are peste un milion de amici pe facebook (sau cel puțin așa am citit pe undeva). Natura acestor relații e discutată intens și de toată lumea, din toate perspectivele. Ceea ce vreau eu să zic în postul ăsta este că trebuie să ne aducem aminte că, fără contact fizic, este mult mai ușor să faci rău. La limită, ne putem imagina înflorirea unui nazism online, și nu mă refer la unul ideologic (din astea avem deja cu nemiluita), ci la unul real. Nu numai spațiul și timpul sunt șuntate online, ci și mecanismele, dezvoltate filogenetic, de compasiune și întrajutorare, mai vechi decât limbajul, și care la un moment dat au decis superioritatea lui Homo sapiens.
Cum combați un asemenea pericol? Cum te aperi de desființarea frânelor care ne împiedică să sărim uni la beregata altora, însetați de sânge? Din fericire, H. sapiens, incapabil să sufere pentru fiecare viață pierdută și pentru fiecare rău făcut semenilor lui, a inventat un mecanism de siguranță: etica. Principiile morale, sub toate formele lor, de la conștiința individuală la legea comună. Trebuie să fim recunoscători legilor și deontologiei nu numai pentru faptul că ele ne protejează și mențin ordinea, dar și pentru că, zice Martin Hoffman, ne permite să rămânem egoiști, să ne bucurăm de viața proprie și să suportăm fără probleme faptul că știm că în același timp, altundeva în lume, alți oameni sunt persecutați, înfometați, bolnavi, nedreptățiți.
Ceea ce internetul va trebui să dezvolte în viitor, e o deontologie reală, care să compenseze abolirea empatiei primare. Avem deja niște legi, pe care nimeni nu le poate aplica, și o “netiquette” care vizează lucruri neimportante. E nevoie de mult mai mult de atât.
Și între timp? Între timp nu ne rămâne decât imaginația. Ziceam în altă parte că e funcția psihică cea mai vitregită în Occident. Însă ea ne permite să umplem golul cu care Facebook, blogurile și forumurile ne presară noile vieți sociale. Ea ne dă voie să fim, măcar aproximativ, altcineva: interlocutorul de la capătul celălalt al cablului de fibră optică.
Watzlawick, Human Communication — clasic.
Dacă trebuie neapărat link:
http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Watzlawick
Comunicare paradoxală e cînd transmiți două apeluri care se contrazic reciproc, iar receptorul nu are posibilitatea metacomunicării. Walzlawick zice că e o sursă a schizofreniei. Încă o dată linkul, dacă e nevoie:
http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Watzlawick
exista un articol (oroare: nu mai stiu nici titlul, nici autorul!) scris prin anii ’70, in Franta, care batea saua pe urmatorul subiect: presa se bazeaza pe ceea ce e iesit din comun (ratinguri etc). nimeni n-ar scrie un articol despre lucruri normale, cum ca majoritatea avioanlor AJUNG la destinatie si nu se prabusesc, cum ca majoritatea interventiilor chirurgicale se termina CU BINE si nu intr-o balta da sange samd.
autorul propunea o inversare a prioritatilor presei, i.e. normalul sa devina subiectul princeps, si nu extraordinarul. fireste, era vorba doar de o figura retorica, pentru ca atunci presa s-ar duce naibii.
acum, eu nu stiu care e ratiunea pentru care stiinta alege un subiect de studiu sau un altul. din pacate, si stiinta are ratingul ei (sa ne imaginam cercetarea din industria Pharma fara rating!), asa ca este posibil ca si determinismul alegerii unor teme de cercetare sa tina de considerente de interes general uman.
in alta ordine de idei: ai vazut ce diferenta majora intre estimare si confirmare? de la 3% la 65%!
privita astfel, tema respectiva merita sa fie cercetata. macar ca sa vedem care e abaterea perceptiei noastre raportata la un fenomen.
Ah well, it’s time for another cartoon.
Vlad, ce ne mai scrii?
(Himmelherrgott…)
multam!
we, ce l-ar putea face pe un individ sa se lase manat de “mischievous-ness”(in afara de cazul boala)? Si in afara de credinta infantila conform careia “sweetness is weakness” pe care o manifesta multi “masculi feroce” pe net. :))
Ce frumos ninge pe aici. Noapte buna!
(2)”resursele pentru care două profile concurează” sau “ce-i mana pe ei in lupta” sunt in cele multe cazuri imaginare, dupa parerea mea. Cum se face ca dintr-o discutie banala in contradictoriu se ajunge uneori rapid la invective sau chiar atac la persoana? Daca ar fi vreun premiu la urma, as intelege, dar de cele mai multe ori nu e nimic in afara de propriul ego.
(3)”posibilităţile prin care colaborarea online conduce la rezultate semnificativ superioare activităţii individual-paralele”. Daca nu am pleca de la premisa asta, ar disparea insasi notiunea de “online”, de legatura. Am vorbi fiecare singur, in coltul nostru(nu ca unii nu o facem deja). 🙂
@Cora_(25.1)
(2) Hmm… nu cred că ego-ul poate fi resursă în sensul pe care-l foloseam: (a) fiindcă poate fi generat relativ uşor şi în cantităţi uriaşe, în acest caz dispărând necesitatea concurenţei, (b) pentru că e o resursă individuală, şi nu comună, lucru care, iarăşi, face concurenţa nenecesară. Ori, concurenţa e esenţială pentru ce sugeram ca fiind mecanismul de “emergenţă” a empatiei.
(3) Desigur. Nu trebuie totuşi negat că există activităţi necolaborative (numărul de vizitatori ai unui blog, de exemplu, e o cantitate la care fiecare contribuie cu 1, indiferent dacă vizitatorii vor fi colaborat au ba — asta într-un model liniar). Eu sigur nu neg că există activităţi în care rezultatul colaborării dintre a şi b este a + b + f(a, b), cu f(a, b) > 0; ele trebuie identificate pentru a vedea, până la urmă, în ce constă colaborarea ca prima formă de măsluire a jocului numit “concurenţă”.
A warning, maybe? 🙂
Primo si secondo tin de politete nu de lege deci eu incep cu sfarsitul ca sa nu continuu in 2011.
Sincera sa fiu e ironic ca am ajuns sa discutam de legi in nici doua saptamani cand va citesc sub o forma sau alta de 5 ani iar alaturi de voi am scris cu pseudonim de acum 4 ani si jumatate insa cunoscand ce inseamna drepturile de autor (ale altuia, din nefericire) din 1998 de pe vremea cand inca nu aflasem, vorba ta, ca exista Vlad Stroescu si la ce se utilizeaza, si pana la 1 ianuarie 2069 adica s-ar putea sa ne ingroape drepturile pe mine si pe tine nu noi pe ele, te rog nu ma suspecta ca te plictisesc inadins pe tine care ai dovedit atata empatie online la adresa mea.
Ti-am scris mai demult intr-un paragraf concis la care te rog sa imi citezi tu legea care se aplica:
(“Identitatea,” 83)
La care tu imi raspunzi prompt la “Identitatea,” 84 cu disclaimerul tau si inca in franceza (nu iti sugerez sa il scoti ci sa il dublezi cu unul clar si la obiect si pe romaneste ca sa stie fiecare comentator la ce se poate astepta de aici incolo):
“- C’est vrai ce que tu nous racontes là?
– Absolument faux. Je viens de l’inventer à l’instant. Faut bien rigoler un peu, quoi.”
Din disclaimerul asta tau nu se intelege cine suntem “tu” si “eu,” in figura sunt desenate niste animale nu oameni care se trateaza ca atare, iar pe blogul tau, corecteaza-ma daca gresesc, nu exista prea multe precedente de “guest post” in general si cu atat mai putin unul care sa contina parodia discursului unor persoane reale din 2006 incoace inainte sa ma hazardez eu sa comentez in acest decembrie 2010 deci nu asta a fost politica site-ului pana acum ca sa te prevalezi de ea.
Te rog frumos, arata-mi unde scrie in Codul Civil sau in Legea Drepturilor de Autor (in Romania nu in Franta) ca eu am gresit si ca aveti dreptate tu si colaboratorul tau.
Credeam ca Tapirul, eu si tu in ordine cronologica am urmat aceeasi facultate adica Medicina nu Dreptul sau Literele si nu avem nevoie de legi care sa ne apere unii de altii, dar daca insisti –
@CST-link, pai daca ar fi discriminata (empatia), crezi ca s-ar mai numi asa?:)
@cora, ma gandeam sa iti raspund la intrebare, dar prefer sa nu o fac aici, caci nu vreau sa mai declansez vreo alta turbulenta.
Sultana – hâ? Cred că încep să pierd şirul. Adică nu mai ştiu despre ce vorbim.
@we(25.2)
Poate ar fi bine să povestesc mai pe larg despre ce mi-a trecut prin cap atunci când am scris comentariul la care te referi dumneata — în felul ăsta o să fie mai uşor de criticat şi de ajustat (eventual de schimbat în mod radical) ideea de bază. În cele ce urmează o să dau exemple extreme spre ilustrare tocmai pentru că, extreme fiind, fac lucrurile uşor de apreciat cu instrumente relativ boante cum ar fi bunul simţ. De aceea îmi cer scuze anticipat dacă exemplele sunt, de fapt, de prost gust. 🙂
Eu îmi construisem un model din care ar putea să “rezulte” empatia. Modelul porneşte de la faptul că cineva are foarte mici şanse să empatizeze cu o altă entitate ameninţătoare (din punct de vedere al concurenţei directe pe o “resursă” cum ar fi teritoriu ori hrană ori atenţie etc.)[1]. Şansele sunt cu atât mai mari cu cât entitatea respectivă are mai multe în comun cu “empatul”, ceea ce permite acestuia din urmă să se i poată substitui în situaţie[2]. Aşa că, din punctul meu de vedere, empatia mea discriminează, fiindcă sunt în non-competiţie cu doar un subset din lumea asta[3], şi mă pot pune în situaţia unui număr limitat de entităţi[4].
Primul “experiment” (ghilimelele nu-s puse degeaba :D) pentru verificarea speculaţiei astea a fost să văd când eu însumi am fost capabil să empatizez şi când nu. Desigur, asta nu validează ideea, ci mai degrabă arată cum înţeleg eu empatia. Dar, punând în discuţie ideea, poate se ajunge la un numitor comun…
________
[1] Exemplu: sigur nu pot empatiza cu cel care îmi fură portofelul din buzunar, chiar dac-o face de foame, pentru că urmează, pentru mine, o lună de foame.
[2] Exemplu: viziunea unei râme zvârcolindu-se în jar nu se compară cu viziunea unui om zvârcolindu-se pe rug. La urmă urmei, ce ştiu despre râmă?…
[3]Mai trebuie să dau exemplu?
[4] Exemplu: (de care mi-e oarecum ruşine) Dacă-i vorba de victime, empatizez mai degrabă cu până la 7 oameni; peste numărul ăsta nu sunt în stare. Un masacru ori o catastrofă cu 1000 de oameni victime îmi provoacă aceeaşi reacţie emoţională ca echivalentul cu 100 000 de oameni. Hmm… nu sunt sigur că exemplul e bine dat.
@diligentreader
in fapt exista un experiment in directia opusa: “Neuroeconomist Paul Zak has discovered, for the first time, that social networking triggers the release of the generosity-trust chemical in our brains.”
http://www.fastcompany.com/magazine/147/doctor-love.html
Vorbim despre guest post-ul “Si comentariul” din data de 17 decembrie a.c. in care s-a abuzat de 4 ori de numele si prenumele meu dandu-mi-se pe seama niste vorbe de un bun gust indoielnic care nu-mi apartineau, pe care intai l-a(t)i publicat apoi l-ai retras prompt in urma protestului unui alt utilizator cu activitate mai intensa aici chiar daca nu mai veche, iar cand eu mi-am permis in ziua urmatoare sa iti fac aceleasi observatii ca el insa intr-un limbaj mai concis si mai politicos mi-ai raspuns de la inaltimea disclaimerului tau iar eu consider ca mi-ai vorbit de sus.
Intrucat nu fac parte dintre cei care aduc samanta de cearta de Craciun in casele reale sau virtuale ale oamenilor iar tu se vede ca nu ai inteles ce ti-am scris aici pe data de 18 (la tine 19), iti scriu iar azi ca sa ne lamurim de la egal la egal nu de sus in jos fiindca eu nu sunt obisnuita asa. In orice alta perioada a anului discutia asta ar fi durat 3 zile si nu 10; oricum raman doar 3.
Tratamentul de care am avut eu parte aici sub nume propriu este fara precedent pe alte 7 bloguri pe care ma semnez cu numele asta din august incoace, nu are precedent pe blogul tau pentru nici un utilizator la doua saptamani de la sosire indiferent cum s-a semnat el sau ea, si nu are precedent nici de 5 ani de cand te citesc nici in conversatiile pe care le-am avut sub pseudonim. Te rog sa ma lamuresti cu ce te-am ofensat in casa ta ca sa isi poata cere scuze unul dintre noi doi cat mai e vreme; nu ma intereseaza care. Tapirul s-a declarat in mod convenabil inzapezit cu martori, lipsa la apel si depasit de evenimente, iar cu autorul “guest post”-ului sau articolului in cauza n-am urmat aceeasi scoala si n-am scris relatari de la examene pe mosia lui.
Decembrie 29, 2010
Către:
Domnișoara/Doamna Sultana Bănulescu
Subiect: Scuze Formale
Stimată Domnișoară/Doamnă :
În absența Domnului Vlad Stroescu, îndrăznesc să răspund cererii dumneavostră în ce privește subiectul scuzelor necesare.
Considerând timpul limitat rămas până la sfârșitul anului curent, sper că nu veți respinge această intervenție.
Prin prezentul comentariu, eu (Blegoo) în calitate de autor, îmi cer scuze totale și necondiționate cu referire la menționarea numelui dumneavoastră într-un articol scris de mine și publicat la data de 17 Decembrie 2010 pe blogul “Dulce Mahala” – post intitulat “…și Comentariul”.
Abuzurile comise de mine, ca autor, în conexie cu numele dumneavoastră – abuzuri descrise de dumneavoastră ca fiind “de un bun gust îndoielnic” nu au fost intenționate să vă provoace daune morale, fizice, financiare ori de orice altă natură nespecificată.
Cu onestitate deplină, vă pot asigura că menționarea numelui dumneavoastră în cadrul postului respectiv nu a fost determinat de cauze malițioase, ci mai degrabă a fost rezultatul unei judecăți pripite, pentru care îmi asuma toată responsabilitatea și pe care o regret cu toată convingerea.
Domnul Vlad Stroescu nu a avut absolut nici o contribuție la compunerea articolului respectiv; nici nu a avut vreun rol ca redactor or editor al piesei menționate.
Prin urmare, orice culpabilitate atribuită domniei sale ori publicației electronice “Dulce Mahala” în legătură cu tratamentul fără precedent la care ați fost supusă trebuie în mod necesar să fie asumată de mine.
În încheiere, doresc să vă asigur de sinceritatea scuzelor oferite cu speranța că le veți accepta în spiritul în care au fost formulate.
Al dumneavoastră sincer
Blegoo
@S.B: sincer, nu realizasem că v-aţi supărat în felul ăsta. De vină sunt eu, pentru că nu am citit cu atenţie comentariile. Vă asigur că, dacă ar fi ajuns la mine o cerere clară din partea dvs cum că vreţi să şterg, sau că vreţi explicaţii, aş fi tratat-o cu seriozitate. Nu că nu m-ați fi interpelat, problema e că eu unul m-am pierdut foarte repede în hăţişul de comentarii – şi nici timp nu prea am avut zilele astea.
De asemenea, nu mi-a trecut prin cap că postul lui Blegoo va fi văzut în felul ăsta: aici iar am dat cu bâta în baltă. Îl contrazic pe Blegoo din comentariul de mai sus: el mi-a trimis postul şi m-a rugat să-l critic şi să nu mă grăbesc să-l public, iar eu am făcut contrariul fără să ezit. Deci îmi asum pe deplin partea mea consistentă de responsabilitate.
Dați-mi voie să vă liniștesc: nu m-aţi ofensat cu nimic “în casa mea” – că nu e tocmai casa mea cred că e destul de clar. De asemenea, nu eram conştient, până la comentariul tău de mai sus, că eu vă ofensasem. Nu am vrut vreun moment să vă tratez de sus, nici vorbă. (Nu consider nici măcar că am vreun merit deosebit pentru că am terminat medicina din Bucureşti, nu extrag din meseria mea de medic niciun fel de orgoliu; iar dacă în general dau dovadă de vreun orgoliu, e atunci când afirm uneori că sunt un ratat, pentru că asta presupune că aş fi putut mai mult.) If anything, dacă am înţeles corect câteva date despre dumneavoastră, consider că îmi sunteţi superioară în toate privinţele cunoscute. Aşa că vă cer scuze pentru toate relele pe care vi le-am produs aici, şi pentru tratamentul probabil lipsit de respectul cuvenit din partea mea. Involuntar, vă asigur.
Kind of old news…
Very gentlemen-like, both of you( you, rascals!).Bravoooo!Mi-a facut o placere nebuna sa va citesc.
Cred ca cea mai buna dovada ca exista “empatie online” e ca eu si Tapirul ne-am atasat de Vlad (ca de fratiorul nostru mai mic) inainte sa ne cunoastem in realitate.
Eu si Vlad ne-am intalnit de ceva mai multe ori (iar irl inhibitiile sunt mai mari un pic, amandoi fiind mai intai scriitori si apoi vorbitori) insa Tapirul si Vlad s-au vazut numai la o singura bere scurta, care nu le-a dat prilejul sa empatizeze mai mult. Si totusi.
Daca e sa vorbim numai de netiquette online, mi se pare firesc sa decida regula bunului simt, fara disclaimere afisate cu litere mari pe pereti (cel putin in bloguri, unde nimic nu e obligatoriu ci voluntar). Acelasi bun simt care ne ghideaza (sau ar trebui) si in veatza aia de dincolo de pixeli. De ce ar fi diferit?
Chiar daca explicatiile au fost date (mai jos) de cei implicati, simtz nevoia sa fac si io o precizare.
Crez ca pe Sultana a deranjat-o implicarea ei in parodia dupa Caragiale a lui Blegoo, iar pe Vlad l-a deranjat comentariul meu bladesc din seria de “comentarii” dintr-unul si acelasi motiv. Si anume ca parodierea unor chestii care sunt serioase pentru cei “inclusi fara voia lor” lasa un gust amar. In Mahala, Sultana a comentat tot timpul cu seriozitate. Pentru Vlad Ferentariul e un ceva aparte, la fel de serios.
Cand spuneam ca as scrie pe blogul meu un post in stilul lui Blegoo, sa zicem, intentia era sa-l scriu eu, nu in numele lui Blegoo. Si chiar fara sa dau nume, in ideea ca cine stie, cunoaste. Insa m-am razgandit tocmai pentru ca mi-am dat seama ca cineva ar putea fi ranit (virtually speaking) de manevra mea.
Nu ne place sa faca nimeni misto de chestiile noastre serioase, nici macar cand nu s-a intentionat deloc asta. Sigur e ca nimeni nu a intentionat vreun harm. Mie parodia lui Blegoo mi s-a parut amuzanta, insa tiu mine ca in alte circumstante m-am oparit si eu pe unul si pe altul (inclusiv pe Vlad, de ex).
Si, domnilor, vreau a va mai zice un secret a lui Polichinele. Nus de ce noi, doamnele, nu putem zice simplu si direct cuiva “baaai, fa aia si ailalta pentru ca deoarece… punct” Noi o luam asa, mai dupa zarzar, cu aluzii si iluzii ca s-ar intelege si fara spuse negru pe alb.
Uochei… nu-s de acord cu precizarea ta.
Una la mâna… că nu cred că Ferentariul lui Vlad e literă de evanghelie. Prin urmare, eu nu cred că pe el l-a deranjat comentariul tău “blădesc”…
Evident, am citit amândoi (tu și cu mine) aceleași cuvinte (ale lui). Tu ai interpretat într-un fel, eu în altul, la fel ca și în alte părți (nu mai citez, că nu suntem la examenu’ de eseistică).
Eu am înțeles că nu l-ar deranja cu nimic dacă tu ai parodia stilul lui. Inclusiv subiectul “Ferentari”. Tu ai înțeles exact opusul.
Deja problema trece de la identitate la comunicare. “Blad” scrie ceva, în calitate de scriitor, publicist, proprietar și fondator al societății cioclopedice “Dulce Mahala”, etc.
El are un control PARȚIAL asupra exprimării și formulării… și absolut zero control asupra felului în care Madelin ori Blegoo PERCEP sensul și intenția scrierii în cauză.
Lătrând astfel, trec mai departe… 🙂
“…Nu ne place sa faca nimeni misto de chestiile noastre serioase, nici macar cand nu s-a intentionat…”
Cum definești tu “chestii serioase”? Pentru unii, asta reprezintă menționarea numelui sau pseudonimului personal; pentru alții – stilul de scris…
Devine imposibil să comunici ceva… ORICE! fără să jignești ori să ofensezi pe cineva. Vorbim comunicare aici… nu monolog. Tind să agreez cu ce spune Vlad – anume că Mahalaua are valoare prin comentarii… prin interacția cititorilor cu autorul posturilor ca și între ei.
Dar însă!
Ciupirea de scufiță devine inevitabilă – DACĂ VREI să menții interacția. Suntem personaje diferite, cu stiluri diferite. E posibil ca în timp să capeți o oarecare experiență apropo de ce anume poate urzica pe cineva – și în consecință să faci efortul de a evita; dar e doar o aproximație, nu e ceva sigur 100%.
Revenind în Ferentari (ca să mă leg de exemplul tău), eu cred că e imposibil să ofensezi ori să jignești (chiar intenționat) un teren intim al cuiva… pur și simplu nu poți. Fiindcă n-ai acces la tărâmul respectiv… care este el personal, tărâmul.
La un anume nivel, chestia “serioasă” nu poate fi comunicată – deci, e de nedescifrat.
Ca să citez, că pare relevant:
“Pour avoir si souvent dormi avec ma solitude
Je m’en suis fait presque une amie une douce habitude
Elle ne me quitte pas d’un pas fidèle comme une ombre
Elle m’a suivi çà et là aux quatre coins du monde
Non je ne suis jamais seul avec ma solitude”… alea-alea.
Poate Vlad să scrie până poimarți despre nuș’ce case din Ferentari… străzi, oameni, amintiri și senzații. Cititorii or să înțeleagă (citind) altceva.
Comentând, vor transmite altceva. Ferentariul lui Vlad (ăla serios) e doar al lui… inexprimabil, inefugnabil, intrinsec și intangibil. E o solitudine “dă nepătruns”.
Zic și io… 🙂
În concluzie… e o problemă de ocluzie comunicativă (ca să mă dau pă termeni științifici). Ca doctor, pot eu să explic pacientului până fac spume la bot că e vorba dă simptome… că nu-i boală, alea-alea; degeaba, dacă pacientu’ suferă, țipă și se agită în dureri.
Ce-ți mai rămâne de făcut?
Empatizezi cu pacientu’, desigur. Ca doctor… ca autor… conform jurământului… (alea-alea) te scremi să nu faci rău, nu? La final, considerând toate, găsim mângâiere în lozinca: “La’că merge!” – lozincă extrem de utilă – una din marile contribuții aduse de națiunea mioritică la cultura mondială.
Peseu: Io observ că tu nu prea te ții de litera și spiritu’ secretului polichinelesc.
Asta așa, ca să fim clari.
🙂
Io nu-s de acord intru totul cu deacordul-tau-la-precizarea mea 🙂
unu la mana
Cand spun ca pe Vlad l-a deranjat nu traduc “nu o sa mai vorbeasca toata veatza lui cu mine” ci “pe scara intre agreabil si dezagreabil, gustul lasat de comentariul meu cu comentarii a fost un pic sub linie”. Dar sa-l intrebam si pe preopinent. Vlad?
doi la mana
Mie, de ex, nu-mi place (sau, tradus altfel: prefer sa nu, mi se pare iritant etc) sa “faca cineva misto” de copiii mei (aia care transpar din posturile mele, biensur). Chiar daca seriosul asta exista undeva mai adanc “inexprimabil, inefugnabil, intrinsec și intangibil”
trei la mana
Si io ma tin cu dintzii de Polichinele. Ia intreaba-l pe Vlad, de ex, din a câta a inteles el atunci, mai dă dămult, de ce ieream suparata pe el :))
Madelin: Pă rând, ca să nu pierd șiru’…
1) Degeaba îl întrebi pe Vlad… el e doar un personaj din Mahala™©… fără legătură cu realitatea pipăibilă. Răspunsul o să vină ca o replică la teatru, zic eu.
2) Confunzi copiii tăi cu ăia ai lui Madelin, asta una. Doi… caveatul tău e absurd: cine face mișto de copii?
3) Sanchi… o dai pă după piersic și de fapt vrei (și tu) scuze… zi, soro, pe șleau, că oricum sunt în mână. :))
Ca sa ma aflu si eu in treaba, ca nu stiu sa fac sarmale. ca doctor, trebuie sa te intereseze si illness, nu numai disease.
Ei… nu știi! Păi… o să afli!
Lasă doftoria, hai în bucătăria (mahalalei), zic.
Ne arăți ceva o rețetă de fiert ceaiul… de făcut cartofi prăjiți… ceva gen. Noi o să te-nvățăm să faci sarmale.
Nu mai pomeni de boli… că parcă simt un junghi, ceva… (cred că mă-njură alt mahalagiu).
🙂
Pi io pa Vlad ot Mahala™© il intrebam 🙂
Da, confunz, ce sa fac, asa-s io, confunzata rau 🙂
Nu face nimeni misto de copii, ca deaia-s in ghilimele. Aia raii fac mistoc de mine, eiiiiii!
(vream sa zic ca stiu cel mai putin de gluma cand se pronunta numele urmasilor Madelinei, chiar dak gluma e inocenta sau f buna, pe bune!)
Sanchi. Scuze? Io? Iooo? As! (da’ ai remarcat ca io acuma vorbesc cu tine da’ de fapt il adresez pe Vlad, nu? :))))
Daaa… tu și confuzia… fix ca blegu’ și filozofia. Mai lasă-mă țațo, cu modestii d-astea a la Pinocchio! De unde le scoateți… nu știu! Că “…io sunt mic… că nu știu nimic…” și alte salăți d-astea din grădina ursului, Doamne-iartă-mă, că nu mai știu ce scriu!
Personal, consider că-i de bun augur când cineva face mișto de mine. Apreciez favorabil, adică. Subscriu și semnez, în special dacă-i anonimă.
Dar… așa-s eu… nu am pretenția să fiu imitat.
Adrisantu’ nefiind acilea, io latru degeaba, ca de-obicei.
Anticipând răspunsul, citez:
“ZOE (dând un ţipăt şi uitându-se pierdută în toate părţile) : A! de ce nu pot să te omor!
BLEGOO: Omoară-mă, madam, omoară-mă, dar nu e vina mea!”
:))
De obicei mă abțin în ultima vreme cînd de vorba de persoana, dar măcar n-am să-i rostesc numele. Eu aș fi foarte curios (deși este o curiozitate, recunosc, cam bolnăvicioasă) să îl văd în realitate. Asta pentru că, în spațiul virtual, repede își dă în stambă, iar în spațiul real are faimă de bărbat șarmant — știu asta din surse pe cît de diferite, pe atît de bine informate la mîna întîi. Nu sînt nicidecum un adept al teoriei dedublării, tocmai de-asta sînt tare curios. (Și cred că așa o să rămîn.)
Bine faci că te abții; ai văzut ce-am pățit io?
🙂
Pe de altă parte… nu înțeleg curiozitatea. Eu unul sunt mulțumit cu ce se dă la tejghea aici… iau personajele așa cum le citesc… mă bucur, amuz ori enervez cu ce se vede.
De ce aș săpa mai departe?
Autorii personajelor nu seamănă deloc cu imaginile din mintea mea…
Serios: am cunoscut nește scriitori… oarecum de faimă… am stat de vorbă, am băut și mâncat și alea.
Vrei să zic ceva?
N-aveau ABSOLUT NIMIC în comun cu personajele lor, creațiile, alea.
La fel și cu actori – nu dau nume, că poate mă trezesc luat la refec – dar spun… oameni din categoria Robert de Niro, să zic.
Oameni ca toți oamenii… fără nici o treabă cu personajele jucate.
Așa… m-am lecuit de curiozități. Luăm lucrurile așa cum se prezintă… ce se vede, aia e, cu aia defilăm. Mai departe… știu că există altceva după cortină… da’ aia nu mai e treaba mea.
Zic și io…
Pinocchio, si io crez ca o sa ramai cu-curiozitatea, hihi.
Desi stii cum se spune: never say never!
Da’ sa ne spui si noo ce si cum, dak cumva…
Blegule, stii ce e nostim?
Ca crez din ce in ce ca (si) aci ai dreptate, nene.
Madelin… io o să-ți zic un secret… că lumea s-a culcat deja… nu mai aude nimeni, alea…
Am văzut o poză cu autoarea care scrie pentru tine… și m-am uitat ca vițelu’ la poarta nouă.
Am zis:
“Asta nu-i Madelin de nici o culoare… e un feic, marș d-acilea cu falsitatea!”
Așadar… eu pisălog fiind din fire… o țin p-a mea… că autorul nu e personajul, chit că se identifică cu el… pe ici colo…. și anume, prin părțile esențiale, ca să zic așa.
🙂
Pai Madelin nici nu se egzista, mai Blegooule, mai…
Cum, bre? Adică io discut cu un figment al imaginației mele?!?
……………
🙁 …
…snif!
……………
Pe de altă parte… dacă așa e… defilez bucuros cu o Madelin inegzistentă…
🙂
Blego, Madelin ezigsta, sigur ca ezigsta, ca mi-a facut mie o poema despre zaibar. Cea mai poema despre zaibar care am vazut-o cu ochii mei. 🙂
@we, pai daca nu aici, atunci unde? Si daca nu acum, atunci cand, mai we? 🙂 Gluma… oricum intrebarea mea era asa, oarecum retorica.
Șșșt! Pe Madelin a apucat-o un fior de modestie de sfârșit de an… nimica grav, trece ca gripa, în câteva zile…
🙂
Dragă Madelin,
Cum am zis și atunci, mi-a plăcut foarte mult comentariul tău cu comentarii. Nu m-am simțit în niciun fel atins neplăcut, la modul personal.
Nu bre, ceam ca, dupa teoria matale, madelin e imateriala deci n-are cum sa semene cu vro poza. Adik “feic” nu se justifica.
Chiar, cu aceste fatzete (sau personalitati, depinde de ce teorie imbratiseaza fiecare), nu ati avut niciodata senzatia ca pacaliti jurimprejurul? Cand se mai incurca laturile alea, ca si ele e uameni?
Madelin a rasuflat usurata.
(ce ti-e si cu femeile astea, domne, nici ca personaje nu se dezmint :-))
Păi io ‘ceam că am văzut o poză cu AUTOAREA care scrie pentru Madelin… care nu seamănă cu Madelin asta din mahala™©.
Ca să parafrazez ce-a zis alții:
“…Madam, eu am discutat cu Madelin, o știu pe Madelin, Madelin e prietenă d-a mea. Dumneata madam, nu ești Madelin…”
🙂
Deci… ce-mi zice un comentator mai deunăzi (că tot vorbim de Ferentari) :
“…Am înţeles faza cu Ferentariul. Şi despre regele Carol al-II-lea se spunea că a devenit român pentru că “bea, înjură şi face datorii”. Aşa că e veche placa asta…”
:)))))))))))))
Cred ca una din cele mai mari prostii care se spun de obicei, e ca internetul distruge relatiile umane, te impiedica sa cunosti oamenii, oferindu-ti fantose, si asa mai departe. Eu stiu oameni care irl sunt plicticos de obisnuiti, dar sunt sclipitori, originali, simpatici, plini de umor sau de poezie, pe blog. And the other way round. Sunt oameni fermecatori irl,cu bloguri absolut anoste. Cum zic profii: unii sunt mai buni la oral, altii la scris.Si, daca nu erau blogurile, se ingropau comorile astea de spiritualitate, care nu pot fi aratate in viata de zi cu zi, ca se uita lumea ciudat la tine,, daca te apuca poezia sau filozofia la birou sau in cancelarie. In viata reala( parca asta ar fi imaginara! Eu sunt sigura ca Blegoo e maidanez din zona literelor.) nu prea ai ocazia sa intalnesti in acelasi loc oameni asemenea, cu aceleasi interese, placeri,apucaturi.
Blegoo, tare sunt curioasa cum vezi tu personajul meu!
Pentru a nu stiu cata oara am zis, in sinea mea, cetind cate un comentariu al Diligentrederei:
da, domne, iezapt asa, nici ca puteam zice mai bine!
Acuma am dat si glas gandului, iata :))
(PS Blegoo, io am mai zis, de aproape sunt banala rau, nene)
Dar, ma-ntreb si io ca fraerul care sunt io (copirait A.), de ce nu putem fi egali cu noi insine? (de ce nu imagine blog = imagine irl?).
Ca interpretorii sunt tot exteriori noua, cei in care ne oglindim. Pai si atunci?
Pai m-a încondeiat mai de mult Vlad. Din punctul meu de vedere este simplu. Orice persoana întâlnita oriunde, de la prima vedere, o punem înt-un raft. O judecam. Asta nu înseamna ca trebuie sa-sarim de gât sau în gât. Suntem “victimele” prejudecatilor instilate de ani de viata în familie, scola, la munca. Cât timp nu ne vedem interlocutorul, singurele elemente de evaluare sunt cele de pe sticla. Deci, dintr-o data, imaginatia este obligata sa competeze formularul de pe ecran. Exista si un avantaj – temporizarea. Putem sa raspundem imediat, epidermic sau sa ne mai gândim, sa verificam, sa realizam ce strune intra în rezonanta. Deci, fara nici-o prejudecat, la toti – “La Multi Ani” ! :))
Raspuns pentru Madelin( ca vad apar dupa B.)
Ai citit ce a zis impricinatu cu titanu? De-aia,ca trebuie sa avem si mister pe care nu-l vede decat cine e chemat, sau ingaduit, sau initiat destul ca sa vada. Ne-am citi repede unul pe altul si am zice : altu’ la rand. Asa, dam pagina.
“Blegoo, ca sa nu mai pierdem vremea si energii inutil, propun sa incepi
Către:
Domnișoara/Doamna Diligentreader
Subiect: Scuze Formale
Stimată Domnișoară/Doamnă:”
”Bine o luam atunci pe dreptul la imagine. Ca daca te citeaza fara sa te intrebe Becali sau te pune in clipu de campanie electorala, chiar daca a citat sursa, poti sa-l dai in judecata. Vezi Oana Pelea cu imaginea lui taica-su. Poate Vlad nu vrea ca numele lui sa fie asociat cu Dilema sau cu autorul articolului( ce imbecil si autorul asta!).”
(Diligentreader, Dilema covrigilor, 34)
@Diligentreader: ma si vad aici aparand dreptul la imagine al tatalui meu daca dreptul la imaginea proprie nu conteaza. Eu (ca si dvs. la vremea dvs., nu ma indoiesc) m-am identificat la sosirea aici prin scrisul meu anterior alaturi de altii, nu prin a cui fiica sau colega de facultate am fost. Vlad m-a inteles gresit in aceasta ultima privinta, si nici macar citind interpelarile si evocarile dvs. ale unuia sau altuia din colegii dvs. de liceu si de facultate ajunsi in stratosfera blogosferei nu inteleg cum s-ar putea ajunge la o asemenea concluzie. Dar daca Vlad Stroescu sau Oana Pellea au dreptul de a refuza sa fie asociate cu ceva sau cu cineva imaginea lor sau numele pe care-l au de la tatal lor, atunci acelasi drept il am si eu.
Am o rugaminte la dvs. daca tot va semnati cu pseudonim de cititoare atenta si nu cu prenume plus numele tatalui cum ma semnez eu. Cand si daca mai cer vreo lamurire cuiva care se semneaza tot cu prenume plus cu numele tatalui, cititi-ne va rog cu rabdare pe amandoi pana incheiem fiindca avem la un loc 4 nume si dureaza. Dvs. aici aveti un singur nume si deja doua comentarii pe tema dreptului meu la imagine, iar tema in ce ma priveste nu e datul in judecata asa cum puneti problema dvs. ci ratiunea fiecaruia.
Daca te opreai la primele doua paragrafe si scoteai cererea (in absenta unuia si aceluiasi tratament clar pentru toti, orice cerere e automat o cerere de favoare, de asta nu ti-am cerut sa editezi nimic ci te-am intrebat care din noi doi isi cere scuze fiindca in continuare mi-e totuna) era mai placut, dar mai putin adevarat. Apreciez sinceritatea ta mai mult decat crezi.
Stiu ca n-ai timp. Dar cat timp iti ia sa spui ”nu”? ”Nu, fiindca noi n-am publicat asa ceva de 4 ani incoace la adresa nimanui?”
Iti accept scuzele, Vlad, pentru relele pe care mi le-ai produs, prin lipsa dumitale de control editorial, aici si indirect in alte parti, desi scuzele dumitale au fost in buna parte cu intentie sarcastica. Iar daca doresti sa doara pe cineva cu adevarat cand se recunoaste intr-o parodie, atunci scrie-o dumneata de la un cap la altul fara sa mentionezi nici un nume si vezi cat din ea mai ramane in picioare. Desi cred ca maximum de rau pe care esti in stare sa il faci cuiva este sa ii vorbesti de la inaltimea bicicletei dumitale.
Nu iti sunt nici superioara nici inferioara. Suntem egali; daca esti de acord- bine, daca nu – nu.
”Dați-mi voie să vă liniștesc: nu m-aţi ofensat cu nimic “în casa mea” – că nu e tocmai casa mea cred că e destul de clar.”
”Pentru că, Sultana, Mahalaua e în primul rând un loc în care vreau să mă simt bine. Când invit musafiri la mine acasă”
Asa am zis si eu de la inceput. Ca e casa ta/voastra. Am dorit numai sa stiu cu ce anume te-am ofensat.
“Nu consider nici măcar că am vreun merit deosebit pentru că am terminat medicina din Bucureşti, nu extrag din meseria mea de medic niciun fel de orgoliu;”
Eu ti-am vorbit despre ce am realizat (unii) din noi virtual in Vizuina scriind despre examene si cu multa voie buna indiferent ca unii am plecat si altii ati ramas sau inca altii v-ati intors in tara. Nu m-am referit la statutul social de medic sau de scriitor in Bucuresti. Stiu din proprie experienta cat de putin inseamna. Singura avere a fiecaruia e un nume bun. Pe care stie fiecare sa si-l pastreze sau nu. Fiindca nu ”latraturile” sau cum s-or autointitula ele la anul fac cel mai mult zgomot, ci tinicheaua care se agata automat de coada aproape oricui are de spus ceva original, serios, trist sau ironic aici in afara, bineinteles, de tine.
Nu are nimeni nevoie sa coboare dinadins scrisul altuia ca sa il ridice pe al tau, Vlad. Scrisul tau straluceste oricum. Iti las ultimul cuvant.
”Si fluviului ce curge pe trepte naturale
Nu i-am fi sursa poate i-am fi un fel de chei
Noroiul de pe maluri in sevele morale
Impreuna maslinii din care-am scos ulei”
(Vlad Stroescu, ”Cherapunji”)