Cărți nesfârșite

Am căpătat în ultimii ani un obicei foarte prost: nu mai termin cărțile.

Nu că mi-ar fi lene, sau că m-ar plictisi: mă refer la cărțile bune, alea care îmi plac extrem de mult. A început acum mai mulți ani, insidios, cu o serie fantasy: The Wheel Of Time, a lui Robert Jordan. Dacă nu știați, e o serie nesfărșită de romane situate într-un viitor foarte îndepărat, post-tehnologic, unde magia e polarizată între femei și bărbați și dracul există și cumva personaje legendare își găsesc ecoul în realitate, sună groaznic, dar nu e, e chiar o serie fantasy „clasică”. Doar că s-a lungit atât de mult încât la un moment dat bietul scriitor s-a îmbolnăvit și a murit. Sarcina de a termina povestea i-a revenit lui Brandon Sanderson, care a scris ultimele trei romane. Sanderson a făcut o treabă foarte bună, am citit ultimele 2 cărți și jumătate, apoi m-am oprit într-un cliffhanger. Mi-am dat seama că nu vreau să știu cum se termină, și mai ales nu vreau să se termine.

Din păcate, romanul ăla a fost doar începutul (se întâmpla acum zece ani). Nu netermin toate cărțile. Doar pe cele mai bune. Acum un an sau doi m-am delectat cu Istoriile lui Herodot. Pentru că sunteți cititori ai Mahalalei, știu sigur că le-ați citit, dar dacă cumva nu, aflați că sunt fabuloase, un roman-fluviu plin de magie, sex, scandal și violență și un fel de inocență a începuturilor, plină de înțelepciune. Nu mai citisem ceva asemănător de la Rabelais încoace.

Acum, că scriu aceste rânduri, mă întreb, oare pe Rabelais l-am terminat? Găsisem operele lui complete, adnotate, într-o ediție veche de o sută de ani pe care am dat 1 (un) leu într-un anticariat, și știu că mă înfipsesem în lectură cu o voracitate pantagruelică, dar e foarte posibil să mă fi oprit, să fi pus cartea în cămară ca să îmi rămână și pentru mai târziu. Vai de mine, nici pe asta nu am terminat-o!

În fine, revenind la Herodot, am citit până în punctul în care atenienii îi bat rău pe perșii lui Xerxes la Salamina. V-am zis deja ce deliciu incredibil e Herodot? Cred că da. Acolo însă m-am oprit, intuind apropierea finalului (deși e încă mult până la el). Nu vreau să se termine cartea, vreau să fie nesfârșită, infinită, o lume vie, cu viitor.

Mi-e rușine să zic, dar la Raport către El Greco, care m-a lăsat cu gura căscată, m-am oprit la întâlnirea lui K cu Zorba.

Deși pare că o fac intenționat, de fapt nu mă pot abține. De îndată ce îmi place o carte, o netermin. Din contră, dacă nu îmi place, o termin mereu ca să scap de ea pe vecie.

Mă întreb dacă va veni o zi în viața mea când o să zic, gata, sunt destul de bătrân, o să termin toate cărțile neterminate. Dacă viața o să îmi ofere răgazul ăsta. Zeii sunt geloși, cum zicea Herodot, s-ar putea să se supere pentru păcatul meu și, exact când mă voi hotărî să dez-netermin cărțile, s-ar putea să mă transforme într-un burete de mare. În acest caz, sper să iasă din mine măcar o legendă mitologică, avertisment pentru nesăbuiții viitor care vor îndrăzni să nu termine ce au citit.

About The Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *