Am căpătat în ultimii ani un obicei foarte prost: nu mai termin cărțile.
Nu că mi-ar fi lene, sau că m-ar plictisi: mă refer la cărțile bune, alea care îmi plac extrem de mult. A început acum mai mulți ani, insidios, cu o serie fantasy: The Wheel Of Time, a lui Robert Jordan. Dacă nu știați, e o serie nesfărșită de romane situate într-un viitor foarte îndepărat, post-tehnologic, unde magia e polarizată între femei și bărbați și dracul există și cumva personaje legendare își găsesc ecoul în realitate, sună groaznic, dar nu e, e chiar o serie fantasy „clasică”. Doar că s-a lungit atât de mult încât la un moment dat bietul scriitor s-a îmbolnăvit și a murit. Sarcina de a termina povestea i-a revenit lui Brandon Sanderson, care a scris ultimele trei romane. Sanderson a făcut o treabă foarte bună, am citit ultimele 2 cărți și jumătate, apoi m-am oprit într-un cliffhanger. Mi-am dat seama că nu vreau să știu cum se termină, și mai ales nu vreau să se termine.
Din păcate, romanul ăla a fost doar începutul (se întâmpla acum zece ani). Nu netermin toate cărțile. Doar pe cele mai bune. Acum un an sau doi m-am delectat cu Istoriile lui Herodot. Pentru că sunteți cititori ai Mahalalei, știu sigur că le-ați citit, dar dacă cumva nu, aflați că sunt fabuloase, un roman-fluviu plin de magie, sex, scandal și violență și un fel de inocență a începuturilor, plină de înțelepciune. Nu mai citisem ceva asemănător de la Rabelais încoace.
Acum, că scriu aceste rânduri, mă întreb, oare pe Rabelais l-am terminat? Găsisem operele lui complete, adnotate, într-o ediție veche de o sută de ani pe care am dat 1 (un) leu într-un anticariat, și știu că mă înfipsesem în lectură cu o voracitate pantagruelică, dar e foarte posibil să mă fi oprit, să fi pus cartea în cămară ca să îmi rămână și pentru mai târziu. Vai de mine, nici pe asta nu am terminat-o!
În fine, revenind la Herodot, am citit până în punctul în care atenienii îi bat rău pe perșii lui Xerxes la Salamina. V-am zis deja ce deliciu incredibil e Herodot? Cred că da. Acolo însă m-am oprit, intuind apropierea finalului (deși e încă mult până la el). Nu vreau să se termine cartea, vreau să fie nesfârșită, infinită, o lume vie, cu viitor.
Mi-e rușine să zic, dar la Raport către El Greco, care m-a lăsat cu gura căscată, m-am oprit la întâlnirea lui K cu Zorba.
Deși pare că o fac intenționat, de fapt nu mă pot abține. De îndată ce îmi place o carte, o netermin. Din contră, dacă nu îmi place, o termin mereu ca să scap de ea pe vecie.
Mă întreb dacă va veni o zi în viața mea când o să zic, gata, sunt destul de bătrân, o să termin toate cărțile neterminate. Dacă viața o să îmi ofere răgazul ăsta. Zeii sunt geloși, cum zicea Herodot, s-ar putea să se supere pentru păcatul meu și, exact când mă voi hotărî să dez-netermin cărțile, s-ar putea să mă transforme într-un burete de mare. În acest caz, sper să iasă din mine măcar o legendă mitologică, avertisment pentru nesăbuiții viitor care vor îndrăzni să nu termine ce au citit.
