Ce ciudat. De câteva zile am avut sentimentul ăla bun, de început de primăvară, ca și când ceva nou și proaspăt a renăscut în ființa mea hârșită, zgârcită și obosită, fără niciun motiv. Și nu a dat înapoi, nu a durat doar o oră, cum se mai întâmpla în trecut, când mă trezeam cu o stare de bine doar ca să mă simt imediat vinovat și îngrijorat că mă simt bine.
Ieri după amiază, mama mea a căzut prin oraș și și-a făcut zob unele oase. Va fi operată poimâine și încerc să am doar gânduri bune. În perioada asta intermediară, instabilă, care nu există în nicio lume și totuși e din cea mai dură fibră a realității, ochiul de dinăuntru, cel care al cărui rol ar fi să nu se teamă și să nu spere, mă privește un pic uimit și amuzat, cum pot să mă fragmentez, cum o parte din mine planifică frenetic în funcție de diverse ipoteze de lucru, cum altă parte e ca un copil care dârdâie de frig și a uitat cum naiba să ajungă acasă, cum alta încearcă, și eșuează, să se unească cu mama, cu tata, să încerce să trăiască ce trăiesc ei acum, cum alta, din contră, încearcă, și eșuază, să fie de fier, alta, în fine, cea mai tâmpită și periculoasă, încearcă la nesfârșit să rescrie trecutul, cum fiecare parte se ceartă cu celelalte și încearcă să preia frâiele puterii, cum sunt alt om în fiecare alt minut.
Știu că e doar vârtejul șocului, și va trece și ăsta. Sau nu va trece? Nu știu nimic, de fapt. Dar încerc din răsputeri să privesc spre viitor, și întrezăresc o viață nouă, e singura certitudine.
Toți trecem prin asta, știu, toți.
