Ce mai faci eu, ma intrebi, cetitoriule?

Sa iti povestesc asadar. Am venit asadar de dimineata la serviciu, la cel unde am un cabinet mic cat o camara si la fel de intunecos, dar cu care m-am obisnuit, ca asa e omul, daca il obligi sa stea intr-o gaura de sarpe, va ajunge la un moment data sa-i spuna „acasa” si chiar sa o indrageasca, cu genul de dragoste perversa cu care iubesti locurile pe care le urasti. (Cum fac eu cu Bucurestii.)

Ei, dar azi de dimineata am stricat ceva acolo. M-am impedicat de un fir exact cand se actualiza sistemul de fise medicale electronice, calculatorul s-a stins si, cand a repornit, sistemul de fise medicale electronice era mort. Imi vorbea in limba indescifrabila a celor care sunt pe lumea cealalta („FATAL ERROR 0098IUHOIUH547854DCU56R8TV8I76F87” – citez din memorie, s-ar putea sa gresesc) si nu mai voia sau nu mai putea sa treaca de partea asta a Styxului. Numai IT-ul ar mai putea face ceva, dar stiti cum e, IT-ul ii ajuta pe cei ce se ajuta singuri, IT-ul a dat, IT-ul a luat, etc.

Asa ca m-am dus la stapanire si am rugat sa fiu mutat temporar in alt cabinet. Si m-au mutat, in singurul cabinet liber. Cel de ginecologie. De unde va scriu acum. E incredibil de luminos, dupa ce ii tragi jaluzelele. Ferestre mari, dand catre parc, prin care Soarele primavaratic se scurge bland si enorm, ca un fluviu adanc. Desigur, in mijlocul incaperii se afla ditamai masa ginecologica. Si un ecograf. Nu are nimic, o sa le folosesc ca elemente de deruta: efortul de a le ignora ii va dezvalui pe ceilalti elefanti in cabinet, cei adusi de pacienti. Daca cabinetul de psihiatrie se afla pe un culoar lateral ingust, unde ajungi doar din greseala si nu mai gasesti drumul inapoi decat daca ai avut precautiunea sa presari pietricele pe drum, cel in care stau acum se deschide spre coridorul principal, care vuieste de oameni alergand in toate sensurile, automate de cafea si de suc de portocale si televizoare date toate pe Zu TV. Parca m-am mutat in centrul orasului.

La psihiatrie, calculatorul era deja acolo acum 7 ani, cand am venit eu in policlinica. Aici e unul mult mai nou, cu, minune, propria lui imprimanta! Din pacate, nu are diacritice, de asta nu sunt nici in postarea de fata. De fata, nu de fata. De fata, antonimul spatelui, nu de fata, adica tanara domnisoara, nici de fata adica pui de pesti, nici de fata adica de face magarita cand nastere unui mic magarus.

Fericirea e facuta din chestii mici, precum ferestrele unui cabinet, cand n-ai mai avut ferestre de ani de zile.

Stăteam azi liniștit în noul meu cabinet, între doi clienți.
Noul „meu” cabinet. Nu e al meu, doar dau consultații în el, dar are și alte funcții, de exemplu e și sală de ședințe. Ca atare, e uriaș. Dacă în cealaltă policlinică stau într-o debara fără geamuri (unde acum e și foarte frig), cel de aici e ditamai salonul demn de marea burghezie.
Cum ziceam, stăteam liniștit în el. Într-un colț al lui, unde se află micul birou și două scaune. Ca un fel de cabinet în cabinet.
Priveam în jur: încăperea e aproape goală. Sunt două rafturi de cărți, goale și alea. Nu îndrăznesc să-mi aduc cărți acolo. Nu vreau să mă simt prea ca acasă. Mai sunt o canapea, trei fotolii, două lampadare. Pe pereți sunt trei tablouri mari: un buchet de flori, un coș cu fructe răstunat și un peisaj pastoral cu mesteceni. Toate în ulei, completând impresia de salon burghez părăsit. Lumina vine pe geamurile generoase dinspre stradă, care nu sunt de termopan! ce chestie!

Totul era cât de ordonat și liniștit se poate, în calmul înșelător dinaintea următorului pacient. Dar ceva era în neregulă. Imposibil de zis ce, o tensiune negativă subtilă, o pâlpâire de nerăbdare, o umbră de angoasă pe pereții alb-gălbui, un fel de vertij intrinsec încăperii. Am deschis geamul, să aerisesc. Nici măcar ciripitul primăvăratic nu a izgonit senzația. M-am așezat la loc, la birou. Apoi mi-a venit ideea, pe care v-o împărtășesc și vouă.

M-am ridicat și am strâmbat toate cele trei tablouri. Nu în același sens, ci alternativ, spre stânga, spre dreapta, iar spre stânga. M-am așezat la loc! Ei bine, așa da! Încăprerea se schimbase cu totul! Liniștea posacă dispăruse, o viață nouă se înfiripase sub ochii mei! Tensiunea dinainte era tot acolo, dar nu mai era singură, o sumedenie de noi emoții prinseseră glas, teamă, ușurare, oboseală, energie, speranță, dragoste, prietenie, dispreț și încă ceva, ceva ce simte marinarul când se ține de catarg (nu știu cum se cheamă emoția asta, probabil că are un un nume din ăsta caraghios nautic, gen sabordare sau arbore gabier sau puntea teugii).

Mult mai bine. Desigur, cineva va îndrepta tablourile la loc. N-are nimic, o să le strâmb din nou. Și tot așa. Până când? Până când mai e suflu și suflet în noi.

M-am lămurit cine era singurul meu vizitator: un spam-bot.

Mă bucur că mi-am lipit bocancul drept. A fost cam scumpă poxilina aia luată de la bazarul din piață, cu doișpe lei îmi luam juma de chil de brânză, dar uite că a nins din nou și cu siguranță am ieșit mai ieftin decât dacă îmi luam o nouă pereche de bocanci.
În ziua în care a reînceput să ningă (adică alaltăieri), eram foarte grăbit. Fusesem convocat cu o oră mai devreme la serviciu, pentru o ședință și, în economia singurei mele dimineți libere (miercurea lucrez după amiaza până seara), o oră în minus mi-a dat tot programul peste cap. Noroc că apucasem să mănânc niște supă cu găluște făcută de mama soacră. În fine, eram așadar foarte grăbit, așa că am luat bicicleta, deși viscolea pe rupte. Mai mult, în balamucul din mansarda mea, nu-mi găseam mănușile. Așa că am plecat fără ele. La dus, ca la dus, dar la întors, în scurt timp, nu-mi mai simțeam mâinile deloc. Înotând din greu prin nămeți cu bătrânul meu Pegas Camping, m-am oprit la cel mai apropiat Mega Image (nu era departe, sunt Mega-Image-uri din 10 în 10 metri), unde mi-am dezghețat mâinile și, ce mi-a dat mie prin cap, mi-am cumpărat o pereche de mănuși de spălat vase, de 3 lei. Și așa am reușit să ajung acasă cu toate degetele vii.

Privesc către viitor cu bucurie. Oare unde o să fiu, dacă trăiesc, când voi atinge vârsta celor care protestează la Cotroceni? Bătrânii edentați, vilificați de tinerii frumoși etc?
O să fiu mult mai rău, probabil. Ce idee ciudată. Deși am prins o lume nouă și mai bună, o să fiu mai rău. Indiferent ce se întâmplă, n-are cum să fie prea bine. În primul rând, dacă ei au pensie mică, io n-o să am pensie. E o chestie care mă cam obsedează, în ultima vreme. N-o să am pensie. Trebuie neapărat să-mi fac pensie din aia particulară. E un vânzător de pensii particulare care nu mă lasă în pace, de trei ani mă sună lunar să mă întrebe dacă m-am hotărât. Cu pensiile private e cam așa: tu dai o sumă, lunar, ei o investesc pentru tine ca să facă pui, mai mulți ca dobânda jalnică a depozitelor bancare. Semnezi un contract în care scrie că e posibil să pierzi toți banii și că ei nu își asumă nicio responsabilitate pentru asta. Oameni înțelepți.
Și nu am os de antreprenor. Habar n-am ce să fac ca să mai cresc nițel. Sunt sfătuit să mă lansez pe cont propriu. Nu cred că aș fi în stare. Nu știu decât psihiatrie, și n-am timp să mă perfecționez nici în aia, nu știu nimic despre management, contabilitate, investiții, etc.

Și asta fără să pun la socoteală contextul geopolitic și că toată lumea zice că o să implodeze Europa, Pământul și Galaxia.

Sper doar să mai fie câțiva edentați, peste 30 de ani, cu care să mai pot schimba o vorbă. Ieșim atunci să protestăm, om vedea noi împotriva cui. Dacă nu, măcar un spambot, ceva. Sănătoși să fim, și să trăim, că om vedea noi.

Am reușit performanța interesantă de a avea 1 singur vizitator pe zi, în Mahala. Oare cine o fi ăla? O fi vreun bot, un program lipsit de omenie și rătăcit pe aici, unde nici Google nu mai ajunge, cel care nu mă lasă să ajung la mult râvnitul zero? Poate e chiar counterul care verifică vizitele, ca în paradoxul casei goale, despre care nu poți ști niciodată dacă e cu adevărat goală decât dacă intri în ea, și atunci nu mai e goală.
Sau chiar e un om adevărat, în carne și oase? Și oare ce mai poate căuta aici, în grămada asta de texte descompuse, de avortoni de idei și minute irosite?
Ce gând tulburător. Un cititor. Dacă ar fi fost zece mii, aș fi fost mai singur. Ca actorul încercând să străpungă întunericul sălii. Așa, cu o prezență solitară în aceeași încăpere, totul devine înspăimântător sau înălțător. Depinde. Poate e cineva ca mine.

Mi-am adus aminte adineauri de filmul „Undeva, cândva”, cu Christopher Reeve și Dr. Quinn. L-am văzut o singură dată, nu mai știu dacă înainte sau după 1989, dar l-am ținut minte foarte bine. E acolo ideea că te poți întoarce în timp doar printr-un simplu efort al voinței și imaginației (ceea ce personajul principal chiar face). Asta implică că trecerea inexorabilă a timpului e doar o manifestare a puturoșeniei omenești.
Asta mi-a adus aminte de amintirea mea precoce despre ziua în care am realizat că nu-mi ajunge voința mea slabă ca să întorc timpul înapoi. Am vrut să scriu despre asta, dar am descoperit că am mai scris deja, și nu doar o dată. Îmbătrânesc, și devin uituc, și întreg trecutul devine doar o amintire a altor amintiri. În următorii douăzeci de ani, probabil voi ajunge la amintiri de ordinul zece, cel puțin.

Am vrut să scriu, în schimb, un post despre bicicletele mele, în partea cealaltă. Apoi mi-am dat seama că blogul ăla a pornit ca un loc instructiv despre sănătatea mintală, și uite în ce hal a ajuns. N-am mai scris nimica.

Mă îndrept nicăieri și cu viteză. Proteste sau neproteste.

PS: Ce dezastru, ce masacru, în lista mea de bloguri. Majoritatea au fost șterse. Unele au fost deturnate, pe site-ul lăutărie.net scrie ceva în chinezește (cred). Unele au fost abandonate, nimic nou din 2014. Mai sunt câțiva. E o plăcere să-l citesc pe Gramo, mai mult acum decât în vremea de aur. Blogul Madelinei, cel mai tare blog feminin din România, e mereu activ și fascinant. Dunia, la fel, e încă cu noi și scrie mult și bine! Arhitectul scrie la fel de rar ca întotdeauna 🙂 Ștefan, vechiul inamic public număru unu, e tot aici!Mulți dintre dispăruți sunt regăsiți pe facebook. Chiar și așa, cei mai mulți sunt de negăsit. Am șters lista cu totul, va fi repostată cu actualizări.

Dar blogul ăsta va renaște. Pregătiți-vă!

E în mine un soare. Nu, nu „unsoare”, ci un soare, o stea, dacă vreți, dar apropiată, cât să îi simți dogoarea și să vrei să îmbraci veșminte de beduin.
Nu știu unde a stat până acum, într-o lungă eclipsă. Ce lună l-a acoperit. Dar l-am găsit azi, din întâmplare, în timp ce îmi smulgeam pieile și le scuturam de firmituri, pe balcon. Instantaneu, s-au copt toate vișinele din livadă. Sunt aici, mi-a zis, mai aproape de tine decât proprii tăi ochi.
Noi, cei mai sus decât îngerii și mai căzuți decât dracul.

Fetei mele celei mari îi place la grădiniță. Sau, mă rog, are sentimente amestecate, cum avem toți față de societatea fără de care nu putem trăi, dar care merită și disprețuită din când în când.
Dar de departe momentul ei preferat din zi, e când vin să o iau. Mi-a luat ceva vreme să înțeleg de ce țipa și nu se dădea dusă de la grădi cu una cu două la început. Pentru că de abia atunci poate începe să se joace cu colegii ei fără mai fie speriată, pentru că știe că sunt prin preajmă, mă vede oricând cu colțul ochiului, știe că nu voi mai pleca, ca de dimineață, să o las acolo printre străini binevoitori. Când am înțeles asta, m-am relaxat. Am început să mă duc la ora 5 la grădi, și de la 5 la 6 mai trage o joacă cu ceilalți copii, iarna în clasă, acum că e frumos în locul de joacă din curte.

Curtea grădiniței e organizată astfel: jumătate parcare, jumătate loc de joacă. Asta e, n-ai ce-i face, părinții sunt mulțumiți că pot veni cu mașinile enorme să-și ia copii direct din curte, iar cei care nu sunt șoferi sunt prea puțini ca să conteze. Ce mai loc de joacă ar fi fost în toată curtea! În fine, cele două compartimente sunt separate printr-un gard mare de sârmă. Până recent, traversam parcarea, intram pe poarta cu zăvor a gardului, mă așezam într-un colț, fi-mea se repezea pentru trei clipe la mine în brațe, apoi fugea fericită la joacă. Iar eu stăteam o oră și mă uitam la ea, eventual mai schimbam câte o vorbă cu alt părinte, sau mai curând bunic, că ei au suficient timp liber cât să piardă o oră la grădi.

De câteva zile, însă, afișe cu litere groase ne-au anunțat că nu mai avem voie să stăm la locul de joacă. Avem voie doar să intrăm, să ne luăm rapid plodul și să degajăm terenul. Întrucât fi-mea nu vrea să plece imediat, am opțiunea de a o aștepta în afara gardului, în parcare.

Înțeleg rațiunea acestei reguli. Nu ne amestecăm cu copiii, le lăsăm spațiul de joacă doar lor. Nu ne ajunge parcarea? La urma urmelor, asta ne-am dorit cu ardoare, o parcare cât o lume întreagă. O viață petrecută în parcare. E drept și igienic să stăm departe de curtea cu plastic moale pe jos. (Pe vremuri, cică copiii se jucau pe iarbă, nu știu, eu nu am prins vremurile alea, nici plastic n-am prins, doar asfalt și noroi, preferam noroiul.)

Înțeleg și sunt, rațional, de acord, dar nu-mi place. M-am trezit de cealaltă parte a gardului, privind-o pe fiica mea cea mare printre zăbrele, neștiind ce să fac și unde să mă așez. Și ea s-a simțit diferit, din când în când întrerupea joaca doar ca să vină în dreptul meu la gard. Preț de o secundă stăteam așa, fiecare de partea lui, apoi o zbughea înapoi. E o experiență nouă și crudă. E primul gard, primul zid dintre mine și ea. Dacă nu îl punem la socoteală pe cel de sticlă, din „acvariul” maternității, unde tații nu aveau voie. Dar ăla a fost doar un zid de trei zile. Ăsta de acum – nu știu. Și deși locul de joacă e micuț și circumscris de garduri, ca o cușcă de la Zoo, știu că eu sunt cel din cușcă. Cel din parcare. Vreau să apuc gardul cu mâinile și să îl smulg din țâțâni, să îl fac fărâme, sârmulițe mici-mici-mici, să nu mai fie niciun gard între mine și ea. Dar nu cedez instinctului, sunt un om civilizat, și în plus știu că tot ce aș realiza ar fi să extind cușca, parcarea. Și nu vreau. Pot doar să sper că locul ăla de joacă va crește, poate va crește și iarbă pe el într-o zi, poate la un moment dat nici nu se va mai vedea gardul cel mai din spate, în locul lui va fi doar linia orizontului, și copiii vor fi în toate cele patru zări, și atunci vom fi iar tu și cu mine, București, și de abia atunci, zâmbind ca moșii din The Expendables, o să mă apuc de scos garduri din țâțâni. Și să te ții.

Când eram copil, aveam o imaginație debordantă. O bună parte din fluviul de nestăpânit al acestei facultăți mintale încă era cu mine când am terminat liceul. Îmi foloseam imaginația pe atunci fără niciun scop, doar pentru că puteam. Rareori eram eu însumi – oricine o fi acesta, ci jucam mereu câte un rol, nu ca să mă prefac, ci ca să călătoresc cât mai departe, deși pe atunci nu fusesem, fizic, niciodată mai la Est de Mangalia sau mai la vest de Drumul Taberei.
Către Drumul Taberei mă îndreptam în acei zori de zi, către meditatoarea mea de chimie, cu care mă pregăteam pentru admiterea la medicină. Autobuzul treisute șaizeci și opt ieșise din piața Palatului și se învârtea încet pe străzi pe atunci scunde, Luterană, Nuferilor, Budișteanu, Ștefan Furtună. Era primăvară și am început să-mi imaginez: ce-ar fi dacă asta ar fi plecarea mea din București. Dacă n-ar trebui să cobor la Piața Moghioroș, și autobuzul nu ar întoarce la Valea Argeșului, ci s-ar tot duce pe câmpiile necunoscute dinspre Apus și aș fi pe drum către o destinație sălbatică și fără nume, și astea ar fi ultimele mele minute aici în orașul de care eram pe atunci îndrăgostit cu pasiune.
Așa că am început să îmbrățișez din priviri fiecare căsuță, fie care copac înflorit, fiecare bisericuță. fiecare maidanez. O nesfârșită și dulce melancolie a prins a-mi curge prin suflet, și dincolo de ea, în plan secund, trufia bubuitoare a exploratorului.
Așa mă jucam eu în autobuz pe vremea când nu existau smartphoane și nici nu se citea, că nici hipsteri nu existau pe atunci. (Am învățat să citesc în tramvai de abia în primul an de rezidențiat.)
Și iată că imaginația mea debordantă a avut pe jumătate dreptate. Rămasul meu bun a prins bine, deși nu mi-ar fi dat prin cap că exact atunci, în luna aprilie a anului o mie nouă sute nouăzeci și șapte, aveam să mă despart definitiv de București. Nu am plecat, din păcate nicăieri, nu am ajuns vreun măreț explorator și nici măcar un umil călător la clasa a doua, dar străduțele scunde și însorite au plecat ele, s-au scufundat, s-au împrăștiat în cele patru zări. Iar eu, iubitor de București așa cum adolescenții iubesc, egoist și fără să se gândească la mâine, mi-am dat seama că am rămas singur mult mai târziu. Mult prea târziu.

Am încă drept de vot în orașul enigmatic și oprimant în care locuiesc, dar nu prea știu de ce și ce să fac cu el. Poate fetele mele or să știe, mai încolo, când vor ajunge și ele la vârsta când imaginația e în sfârșit călărită precum valul de corabia lui Vasco da Gama.