E în mine un soare. Nu, nu „unsoare”, ci un soare, o stea, dacă vreți, dar apropiată, cât să îi simți dogoarea și să vrei să îmbraci veșminte de beduin.
Nu știu unde a stat până acum, într-o lungă eclipsă. Ce lună l-a acoperit. Dar l-am găsit azi, din întâmplare, în timp ce îmi smulgeam pieile și le scuturam de firmituri, pe balcon. Instantaneu, s-au copt toate vișinele din livadă. Sunt aici, mi-a zis, mai aproape de tine decât proprii tăi ochi.
Noi, cei mai sus decât îngerii și mai căzuți decât dracul.

Another brick in the wall

Fetei mele celei mari îi place la grădiniță. Sau, mă rog, are sentimente amestecate, cum avem toți față de societatea fără de care nu putem trăi, dar care merită și disprețuită din când în când.
Dar de departe momentul ei preferat din zi, e când vin să o iau. Mi-a luat ceva vreme să înțeleg de ce țipa și nu se dădea dusă de la grădi cu una cu două la început. Pentru că de abia atunci poate începe să se joace cu colegii ei fără mai fie speriată, pentru că știe că sunt prin preajmă, mă vede oricând cu colțul ochiului, știe că nu voi mai pleca, ca de dimineață, să o las acolo printre străini binevoitori. Când am înțeles asta, m-am relaxat. Am început să mă duc la ora 5 la grădi, și de la 5 la 6 mai trage o joacă cu ceilalți copii, iarna în clasă, acum că e frumos în locul de joacă din curte.

Curtea grădiniței e organizată astfel: jumătate parcare, jumătate loc de joacă. Asta e, n-ai ce-i face, părinții sunt mulțumiți că pot veni cu mașinile enorme să-și ia copii direct din curte, iar cei care nu sunt șoferi sunt prea puțini ca să conteze. Ce mai loc de joacă ar fi fost în toată curtea! În fine, cele două compartimente sunt separate printr-un gard mare de sârmă. Până recent, traversam parcarea, intram pe poarta cu zăvor a gardului, mă așezam într-un colț, fi-mea se repezea pentru trei clipe la mine în brațe, apoi fugea fericită la joacă. Iar eu stăteam o oră și mă uitam la ea, eventual mai schimbam câte o vorbă cu alt părinte, sau mai curând bunic, că ei au suficient timp liber cât să piardă o oră la grădi.

De câteva zile, însă, afișe cu litere groase ne-au anunțat că nu mai avem voie să stăm la locul de joacă. Avem voie doar să intrăm, să ne luăm rapid plodul și să degajăm terenul. Întrucât fi-mea nu vrea să plece imediat, am opțiunea de a o aștepta în afara gardului, în parcare.

Înțeleg rațiunea acestei reguli. Nu ne amestecăm cu copiii, le lăsăm spațiul de joacă doar lor. Nu ne ajunge parcarea? La urma urmelor, asta ne-am dorit cu ardoare, o parcare cât o lume întreagă. O viață petrecută în parcare. E drept și igienic să stăm departe de curtea cu plastic moale pe jos. (Pe vremuri, cică copiii se jucau pe iarbă, nu știu, eu nu am prins vremurile alea, nici plastic n-am prins, doar asfalt și noroi, preferam noroiul.)

Înțeleg și sunt, rațional, de acord, dar nu-mi place. M-am trezit de cealaltă parte a gardului, privind-o pe fiica mea cea mare printre zăbrele, neștiind ce să fac și unde să mă așez. Și ea s-a simțit diferit, din când în când întrerupea joaca doar ca să vină în dreptul meu la gard. Preț de o secundă stăteam așa, fiecare de partea lui, apoi o zbughea înapoi. E o experiență nouă și crudă. E primul gard, primul zid dintre mine și ea. Dacă nu îl punem la socoteală pe cel de sticlă, din „acvariul” maternității, unde tații nu aveau voie. Dar ăla a fost doar un zid de trei zile. Ăsta de acum – nu știu. Și deși locul de joacă e micuț și circumscris de garduri, ca o cușcă de la Zoo, știu că eu sunt cel din cușcă. Cel din parcare. Vreau să apuc gardul cu mâinile și să îl smulg din țâțâni, să îl fac fărâme, sârmulițe mici-mici-mici, să nu mai fie niciun gard între mine și ea. Dar nu cedez instinctului, sunt un om civilizat, și în plus știu că tot ce aș realiza ar fi să extind cușca, parcarea. Și nu vreau. Pot doar să sper că locul ăla de joacă va crește, poate va crește și iarbă pe el într-o zi, poate la un moment dat nici nu se va mai vedea gardul cel mai din spate, în locul lui va fi doar linia orizontului, și copiii vor fi în toate cele patru zări, și atunci vom fi iar tu și cu mine, București, și de abia atunci, zâmbind ca moșii din The Expendables, o să mă apuc de scos garduri din țâțâni. Și să te ții.

Când eram copil, aveam o imaginație debordantă. O bună parte din fluviul de nestăpânit al acestei facultăți mintale încă era cu mine când am terminat liceul. Îmi foloseam imaginația pe atunci fără niciun scop, doar pentru că puteam. Rareori eram eu însumi – oricine o fi acesta, ci jucam mereu câte un rol, nu ca să mă prefac, ci ca să călătoresc cât mai departe, deși pe atunci nu fusesem, fizic, niciodată mai la Est de Mangalia sau mai la vest de Drumul Taberei.
Către Drumul Taberei mă îndreptam în acei zori de zi, către meditatoarea mea de chimie, cu care mă pregăteam pentru admiterea la medicină. Autobuzul treisute șaizeci și opt ieșise din piața Palatului și se învârtea încet pe străzi pe atunci scunde, Luterană, Nuferilor, Budișteanu, Ștefan Furtună. Era primăvară și am început să-mi imaginez: ce-ar fi dacă asta ar fi plecarea mea din București. Dacă n-ar trebui să cobor la Piața Moghioroș, și autobuzul nu ar întoarce la Valea Argeșului, ci s-ar tot duce pe câmpiile necunoscute dinspre Apus și aș fi pe drum către o destinație sălbatică și fără nume, și astea ar fi ultimele mele minute aici în orașul de care eram pe atunci îndrăgostit cu pasiune.
Așa că am început să îmbrățișez din priviri fiecare căsuță, fie care copac înflorit, fiecare bisericuță. fiecare maidanez. O nesfârșită și dulce melancolie a prins a-mi curge prin suflet, și dincolo de ea, în plan secund, trufia bubuitoare a exploratorului.
Așa mă jucam eu în autobuz pe vremea când nu existau smartphoane și nici nu se citea, că nici hipsteri nu existau pe atunci. (Am învățat să citesc în tramvai de abia în primul an de rezidențiat.)
Și iată că imaginația mea debordantă a avut pe jumătate dreptate. Rămasul meu bun a prins bine, deși nu mi-ar fi dat prin cap că exact atunci, în luna aprilie a anului o mie nouă sute nouăzeci și șapte, aveam să mă despart definitiv de București. Nu am plecat, din păcate nicăieri, nu am ajuns vreun măreț explorator și nici măcar un umil călător la clasa a doua, dar străduțele scunde și însorite au plecat ele, s-au scufundat, s-au împrăștiat în cele patru zări. Iar eu, iubitor de București așa cum adolescenții iubesc, egoist și fără să se gândească la mâine, mi-am dat seama că am rămas singur mult mai târziu. Mult prea târziu.

Am încă drept de vot în orașul enigmatic și oprimant în care locuiesc, dar nu prea știu de ce și ce să fac cu el. Poate fetele mele or să știe, mai încolo, când vor ajunge și ele la vârsta când imaginația e în sfârșit călărită precum valul de corabia lui Vasco da Gama.

Sfântul porumbeilor

Dragoș Bora m-a stârnit, arătându-mi postul lui Exarhu despre vagabonzi.

Ei bine, mai sunt. Unul dintre ei, tot în zona Romană, e șofer. Conduce un Tico. Înăuntrul Tico-ului e o asemenea colecție de obiecte diverse și gunoaie prețioase cât să umple trei talcioace și o deșarjă municipală. Are părul alb, dar cu siguranță e mult mai tânăr pe cât pare. (Arată de șapte sute de ani.) Oprește mașina în mijlocul interesecției, dar mașina lui e atât de mică încât nu încurcă pe nimeni. Sau poate e transparent, trec prin el. Dintr-un sac, azvârle semințe proumbeilor. În fiecare zi face rondul cartierului, la fiecare colț de stradă din jurul Pieței Amzei guguștiucii îl așteaptă răbdător. Datorită lui, au o viață aproape omenească, în sensul în care nu trebuie să își facă griji că nu vor avea ce mânca mâine, ca animalele. Se pot gândi cum să-și crească mai bine puii, cum să-și construiască mai bine cuibul. Și într-adevăr, cuiburile de porumbei din zona Romană sunt din ce în ce mai complexe, pe unul dintre ele chiar l-am botezat Hulbuăria Saligny, așa, în glumă.
Desigur, omul ăsta are o boală psihică dar probabil pe nimeni care să-l ducă la doctor. Ne putem preface că îl integrăm în absolutul nostru, putem să îl romanțăm, putem să ne imaginăm că e ca nebunii întru Hristos din romanul Laur al lui Vodolazkin. Putem să ne imaginăm că sunt de-ai noștri, în timp ce ne fumăm pipa și ne relaxăm la o cafea turcească în Bucureștii ăștia fără inimă, care ne strivesc cu gheata lor murdară de loess și rahat, încetul cu încetul, pe toți. Micul Paris al egoismului și alienării, ăștia suntem.
Dar, de fapt, habar n-avem ce e în sufletul Sfântului porumbeilor. Nu știm ce voci îi urlă în fiecare secundă în cap, ca într-un clopot. Nu știm dacă are măcar un om pe lume care să se îngrijoreze când se gândește pe unde o dormi. Și ne doare în cot. Avem propria noastră singurătate de suportat. Pentru noi, e doar o figură pitorească pusă pe un zid de vreun artist graffitist cool. Singura viață pe care i-o îngăduim e cea imaginată de noi, ca să omorâm plictiseala cafelei. E fratele nostru, dar nu vrem să știm așa ceva.
Numai Dumnezeu îl știe și îl ține, dacă ascultă rugăciunile recunoscătoare ale porumbeilor.

Puer ferox adventus

Salutări, prieteni.
Tot în blocaj de scris mă aflu. Pe măsură ce trece timpul, e din ce în ce mai improbabil că o să ies din el. Acum, că vă scriu, mă simt de parcă mă duc la sală după șapte ani de stat pe canapea la televizor, fiecare cuvânt e prea lung și transpir și îmi vine să las totul baltă.
Nimic interesant nu s-a întâmplat vreodată în viața mea, nimic din ce aș putea povesti altora încât să nu-i plictisesc, dar asta nu m-a oprit înainte. Acum, am copii, o familie, poate lucrurile ar trebui să fie mai interesante, dar scrisul, ciudat, nu merge.
O fi și asta o chestie. Cândva am scris poezii și m-am oprit, fără să plănuiesc, după ce am cunoscut-o pe C. Ca și când nu mai era nevoie de nicio poezie. Poate că acum viața mea e suficient de plină ca să nu mai scriu, dar nu pot scăpa de impresia că, dacă nu scriu, nu sunt nimic.
Așa că uite, hai să vorbim despre copii, de parcă am putea vorbi cu adevărat despre asta.
Cum să vă zic eu că sunt fetele mele? Toate clișeele prind viață și sens. Chestia cu „îngerașii”. Da, au în ele o latură angelică atât de luminoasă și tăioasă că mi-e și frică să mă apropii de ea. Sunt permanent speriat că sunt un tată nedemn de ele, că nu le merit, că nu sunt în stare să le cinstesc cum ar trebui. Sunt doar doi copii, dar îmi vine să mă închin la ele, de abia acum văd în ce fel omul e o creatură miraculoasă. Și mi se frânge inima când mă gândesc la destinul, groaza, lacrimile și finitudinea pe care fiecare om trebuie să le îndure. Înainte mi se părea că nu putem emite pretenția să fie altfel. Acum mi se pare revoltător și îmi ridic pumnul către cer. Adorm în fiecare noapte foarte greu gândidu-mă la lucrurile astea.
Îmi observ acut propriile mele limite. Niciodată n-am fost mai obosit. Miercurea e cea mai obositoare și cea mai frumoasă. E dimineața mea cu fetele. Ne jucăm, ieșim la plimbare, le hrănesc, le spăl, facem curat prin casă, ne certăm. La ora 2 sunt deja rupt în două, și de abia atunci încep serviciul, până la 9 seara.
Sunt foarte diferite, fetele mele, una de alta. Dar nu vreau să intru în detalii, nu vreau să vă zic nimic despre ele, gen una e slabă una e grasă, sau una e șmecheră alta e iubăreață, pentru că mă lovesc de aceeași groază sacră a vorbitului despre niște lucruri cu mult deasupra mea. Am să spun doar așa, o chestie, aleasă la întâmplare. Cea mare, când avea un an, era fascinată de propria ei imagine în cutia de rezonanță a chitării. Cea mică, la aceeași vârstă, se lupta cu flautul meu, suflând în toate găurile pe care le găsea, încercând să-l facă să sune (tot n-a reușit). Aș putea să mai spun totuși cum râdea cea mare când avea doar o lună, în somn, când îi cădeau fulgi de zăpadă pe nas. Sau cum ne uităm împreună la Spongebob Pantaloni Pătrați. Știți ce frumos e Spongebob? Nu știți ce pierdeți.

Cică față de copilul tău mic trebuie să pari omniștient și omnipotent, ca el să se încreadă în tine și nici să nu se gândească cât de mic e și la toate grozăviile care pândesc după fiecare colț, iar cu timpul să-și dea singur seama, pe măsură ce se face mare, de la sine, cât de slab și supus erorii ești. Încerc, dar mă simt mic, minuscul chiar, și tâmpit. Și sunt fericit de cât de tâmpit sunt. Fusesem orb, și acum sunt doar mai puțin orb, dar nici nu mă mai interesează să știu cu orice preț. Vreau doar să-mi ies din labirintul inimii mele, de care sunt brusc conștient, și să fiu iar copilul de trei ani care, conform unor relatări contradictorii, am fost cândva. Să fiu cu ele, acolo, în nisip, pe malul mării, printre zâne și vrăjitoare.

PS: Update la poemoblog!!!!!!

A mai trecut o lună

E momentul pentru o NOUĂ POSTARE PE DULCE MAHALA!!!111

Ce să vă mai zic? Doar câteva lucruri.

– Ieri m-am dus la serviciu cu trotineta, străpungând curajos cețurile. Azi am o febră musculară de zile mari. E greu, e tare greu să mergi cu trotineta.
– Am blocat accesul lui google aici, să fim mai intimi, așea.
– Plănuiesc o carte mare despre un poet nebun din Mangalia. N-o s-o scriu, însă.
– NU SUNT HIPSTER! Credeam că sunt, toată lumea îmi zicea că sunt, dar am fost în club Eden să particip la lansarea ultimului Stephen King. Să vezi acolo hipstereală frate. Pe lângă ăia, era un babalâc sclerozat și scorțos.
– Mai citesc facebookul din când în când în când în când, și mă uluiește și pe mine, ca și pe voi, cum a luat-o iar lumea razna cu alegerile. Da, alegerile sunt superimportante, dar nu atât de importante încât să îți insulți verișorul, de ex. Mi-e și frică să zic ceva, de exemplu că am mâncat sarmale la prânz, poate fi interpretat.
– Mi-e tot timpul somn. Tot timpul. De mult n-am mai dormit ca lumea.
– Îmi pare rău că am ratat o bere cu B. de Comp. din cauza rutinei mele stupide și a ploii.
– Mi s-a oferit ocazia să lucrez, două uichenduri pe lună, la Constanța. Am refuzat – e greu cu copiii. Dar pentru o clipă fantezia de a vedea de două ori pe lună marea, catargele, vântul nestingherit (bine, ăla nu se vede, se simte) m-a luat cu asalt. Cu regret o dau înapoi la ghișeul de fantezii. Asta chiar îmi plăcuse dar nu e de nasul meu.
– M-am uitat la toate episodele din #nimicnou. Un serial foarte elitist.
– Cam atât. Mai scriu și mâine dacă am ceva cu totul irelevant de zis.

Writer’s block

Cu puține, dar notabile excepții, progresul meu în viață s-a datorat scrisului. Mă refer mai ales la viața profesională, sau mai precis la orice altă viață în afară de cea familială. În familia mea, nu contează ce și cât scriu, și sunt extrem de recunoscător pentru asta.
Dar în rest e doar scrisul. Toți oamenii interesanți pe care i-am cunoscut, toate lucrurile pe care le-am realizat – nu sunt deloc multe, vin cumva în urma scurtelor paragrafe pe care le-am trecut aici sau în alte părți. Ciudat, având în vedere că 95% din acest blog e alcătuit din lucruri care ar fi putut bine mersi să stea nescrise. Restul de 5% (sunt generos) poate fi concetrat fără probleme într-o singură pagină.
Chiar și așa, scrisul e tot ce am.
Și îl pierd.
De multă vreme am avut pulsiunea scrisului. Din copilărie, dinainte de a merge la școală. Pentru păcatele mele, am fost mereu un scriitor sub-mediocru și leneș. Dar pulsiunea a fost acolo, permanent.
Iar acuma nu mai e.
Sau mai e, dar se pierde foarte repede. În fiecare zi, când trec cu bicicleta prin parc, îmi vin idei. Unele mi se par chiar bune, și îmi promit că, de îndată ce ajung în fața tastaturii, le notez.
Zece minute mai târziu, ajuns în fața tastaturii, îmi piere orice chef de a le nota. Uneori, îmi încordez voința, și încep oricum să scriu, iar rezultatul e jalnic, chinuit, strofocat, transpirat, prolix, prea lung sau prea scurt, bun de dat la coș. Folderul de ciorne e plin de asemenea rebuturi.
Știu și din ce cauză se întâmplă treaba asta.
Din cauza constrângerilor. Nu mă mai simt liber să scriu oricând și orice. Am un blog profesional, o anumită politică editorială, articolele mele sunt citite de foști, actuali sau potențiali pacienți, trebuie să fiu foarte responsabil cu fiecare rând. Inclusiv rândurile pe care le trec aici, unde nu sunt deloc psihiatru. Niciodată nu mi-am ascuns identitate, și chestia asta se întoarce împotriva mea. Simt nevoia unui loc unde să zburd liber, dar nu-mi vine să arunc la coș ultimii 8 ani și să o iau de la zero în anonimat.
Din cauza vieții mele schimbate. Sunt mai bătrân și mai obosit. Nu mai pot nici să deschid calculatorul acasă, decât după ce doarme toată lumea, dar în momentul ăla am noroc dacă mai am energie cât să mă spăl pe dinți. Și cel mai ciudă îmi e că nu fac lucruri utile în timpul zilei. Am un program de lucru relativ lejer, comparativ cu funcționarul din bancă care stă până la miezul nopții la serviciu ca să-și facă targetul. Îmi văd zilnic pacienții și prea stau peste program, apoi mă duc direct acasă unde pur și simplu încerc să supraviețuiesc haosului vesel al părințeniei începătoare. De fapt, cam asta e tot ce fac, supraviețuiesc. Orice deviere de la program mă dă peste cap, mă angoasează, mă obosește. Când eram adolescent, mă gândeam cu un oarecare dispreț la rutina zilnică a părinților mei, n-o înțelegeam. Acum sunt dependent de rutină, fără ea nu știu cum m-aș descurca.
Din cauza mormanelor de obligații care îmi stau pe cap și în privința cărora nu fac nimic. Cum să scriu pe blog, când am un doctorat de terminat, un articol greu de scris? Și cum să lucrez ceva la astea două, când am de adunat bonuri și chitanțe pentru contabil? Și cum să adun bonuri și chitanțe când trebuie să-mi fac ordine în sertar, că nu-mi mai găsesc nimic? Și cum să fac asta, când am de dus mai întâi gunoiul? Și cum naiba să găsesc o clipă liberă ca să duc gunoiul? Lanțul slăbiciunilor variază în conținut, dar principiul e același. Dacă am momente de liniște, în ele zac pur și simplu, nu fac nimic, stau undeva și aștept să se termine.
Nu mai e loc și de scris.
Dar fără scris, n-o să fiu nimic. Dincolo de cercul restrâns al vieții mele intime, scrisul e singurul lucru care m-a ridicat un pic. Și dacă nu mă ridic încă un pic măcar, nici viața mea intimă nu va fi mai bună. Material vorbind. Și materialul contează, din păcate. O cameră în plus, ce minunată ar fi viața mea dacă aș avea măcar o cameră în plus!

Da uite că nu poci să scriu. Și aveam o idee așa de bună, aveam și un tilu fancy, dar nu sunt în stare decât de rândurile astea pline, pline de năcaz și năduf. Moașă-sa pe gheață de blocaj sau ce pisici o fi, mânca-te-ar cucuveaua.

Ma ville

Am găsit textul ăsta pe blogul meu franțuzesc, abandonat.

Vous n’imaginez pas à quel point ma ville peut être moche. D’abord, la nature n’est pas avantageuse. Pas de mer, pas de montagne, pas de collines. Il n’y a qu’une campagne sans fin. Pas de fleuve qui traverse ma ville. Juste deux maigres rivières, qui méritent à peine ce nom. Elle ne sont même pas navigables, mais, les jours les plus chauds, les enfants pauvres se baignent dedans. Car l’été est vraiment trop chaud, le bitume fond sous mes pas. Et l’hiver est trop froid, seules les corneilles semblent l’aimer, elles se posent partout, couvrant les toits et les arbres de leur aile noire.
On n’a pas le droit d’avoir une maison dans ma ville. Les communistes les ont toutes démolies, et nous avons dû déménager dans des boites en béton où l’on se déteste entre nous. Après les communistes, d’autres sont venus et ont construit des boites en béton encore plus sinistres.
On ne dit pas bonjour dans ma ville. On ne se regarde pas dans les yeux, et, dans la rue, il faut garder une expression féroce. Ne demandez pas votre chemin, débrouillez vous.
Des bandes de chiens sans maître vagabondent partout. La plupart vous laissent en paix ou vous demandent, par des regards misérables, de les nourrir ou les caresser. Mais il y en a qui veulent votre peau, et ils l’auront.
Il n’y a pas d’horizon dans ma ville. On ne voit pas le soleil se lever, ni se coucher.
Il y a juste ces enfants pauvres se baignant dans la Dambovita. Ou jouant au foot dans la rue. Ou se mordillant avec les chiens errants. Nous, les habitants, nous ne les aimons pas. Mais bon, voilà, c’est tout ce qu’on a.

Îngustimi

Toată viața mi-am petrecut-o în spații înguste.
Îngustă e casa părinților mei.
Îngust e parcul Ioanid în care mă jucam.
Și strada C. e foarte îngustă.
Îngustă e mansarda mea acum.
Muchia de pat pe care încăpeam noi doi.
Șaua mea de bicicletă.
Biroul în care lucrez, n-are nici geamuri, de altfel.
Ideile mele.
Orizontul.
Vârful săgeții pe care o cântam în ultimul sonet pe care l-am scris, acum unsprezece ani.
Cornul lunii.