Îmbătat de mirosul de praf ud şi de tamarinzi, mi-am pus parpalacul şi am ieşit pe stradă. Am coborât alene Calea Rahovei, şi de la Chirigii m-am fofilat, ca întotdeauna pe străzile care se capilarizează către pieţe ce nu mai există

La un moment dat, ploaia torenţială a devenit greu de suportat chiar şi pitindu-mă sub streşinile generoase, aşa că a trebuit să-mi găsesc refugiu în singura prăvălie care părea deschisă, o croitorie din acelea de demult, în care de obicei nimeni nu intră pentru că nimeni nu poate încetini suficient de mult pasul.

Vânzătorul, un moş cu cămaşa în pătrăţele mici, mă privi cu severitate:

- Ia ascultă-mă, după părerea dumitale, să-ţi vinzi propriul suflet este un lucru imoral, nu?

- Depinde, dar cred că da, am răspuns, suprins, scărpinându-mă după ceafă.

- Atunci, ce crezi, nu cumva e mult mai grav să vinzi sufletele altora?

- Ba da, aici nu e nici o dilemă.

- Atunci de ce ţii neapărat să-l vinzi pe al meu?

- Haaaaaaa?

- Aşa, fă pe niznaiu. Eşti pe cale, chiar în acest moment, să-mi vinzi sufletul, şi încă pe foarte puţin. Doar pentru aceasta, te voi tranforma într-un parpalac, aidoma celui pe care îl porţi acum.

Ci iată, pe loc, m-am tranformat într-un parpalac de vâscoză, şi am fost atârnat în cuier. Trei săptămâni mai târziu, în prăvălie intră un pensionar cocoşat şi mă cumpără. Acum, când se îmbracă cu mine, iese pe stradă şi bâjbâie ca un liliac în căutarea unui magazin non-stop de unde să ia nişte lapte.

Aşa. Deci am fost la Mangalia, că deja îmi crescuseră groase tuleiele solzilor, şi petreceam nopţile mugind fioros către lună, cu ochii scânteind verde de dor. De citit, am citit mai puţin decât am umblat, am umblat prin toată Constanţa, pe străzile vechi tătărăşti, greceşti, armeneşti, am văzut casele vechi cu geamurile în acoladă sparte, cu lacăte grele la poartă, şi cu pisicile drept ultimi locuitori, şi am plâns şi eu cu ele, încât vărsarăm torente de apă amară pe coastă către plaja Doi Papuci, unde creşteau aşa de mulţi maci şi aşa de repede încât dacă nu erai atent îţi creştea un buchet de maci chiar în nas.
Ajuns la Mangalia, ca să mă arunc în marea mea neagră şi dragă, pe plaja bolovănoasă de la Siemens, ce să vezi? Un trib de lebede, nene. În acea dimineaţă, am numărat treisprezece, dar buna tătăroaică unde am mas mi-a zis că sunt treizeci în cap, şi că au venit acum cinci ani, iar vara pleacă întotdeauna înapoi din ţara ascunsă din care vin, că nu suportă căldura şi oamenii, alţii decât blajinii mangalieni. Desigur că m-am lins pe buze şi cu foarte multă greutate am rezistat impulsului de a hali măcar una (pentru că, după cum bine se ştie, noi, românii, ţiganii şi balaurii suferinzi de talasemie, ne dăm în vânt după lebede, şi în majoritatea anului trebuie să ne mulţumim cu ciori şi guguştiuci fripţi), oricum, erau destul de greu de prins, că mi-au simţit mirosul de fiară şi au început să dea din gât şi din cozi încât m-am cam speriat şi m-am cuminţit. Gagica de m-a domesticit cred că s-ar fi supărat de asemenea.
Aşa că ne-am mulţumit să ne lungim pe nisip şi din când în când să înotăm pe lângă ele şi să le oferim câte un guvid ţinut cu galanterie latină între dinţi.
Într-o seară, un bătrân pe jumătate paralizat şi care vorbea cu o enormă greutate, mi-a povestit, în mai multe ore, că lebedele mai fuseseră, tare demult, în Mangalia, lucru de care îi povestise bunicul său, mărturie rămânând doar numele cârciumei din faţa plajei Siemens (”Lebăda”, n.mea), şi că plecaseră într-o toamnă de tot, odată cu vremile bune şi cu toată tinereţea. Tot moşul şi-a dat cu părerea că acum s-au întors poate ca să apere marea. Că cică primarul a tot vândut din curtea spitalului la străini bogaţi care şi-au făcut vile cu curţi cu sârme ghimpate, şi e posibil să vândă şi marea dacă e reales, şi nu, moşul nu citise Toamna Patriarhului, că l-am întrebat. Dacă nu, o vinde altul, că lebedele nu păreau prea vajnice. Deşi cea mai bătrână, şefa de trib, avea 240 de ani, şi cu siguranţă mai avea niţică viclenie rămasă în cioc. I-am promis că le ajut şi eu, dacă reuşesc să dau de tribul meu de balauri talasemici, care pasămite de mult s-au pierdut în Marea Exterioară.
În port la Mangalia era amarată nimeni alta decât Grethe Witting.
Pentru că sunt domesticit, m-am întors de câteva zile în Rahova, East End-ul Bucureştilor, unde tramvaiele aveau pânze, nu aveam apă caldă (nici nu-mi trebuia), noaptea nu era lumină că nici ochii nu îi mai aveam verzi, iar internet canci, că de abea acum a venit şi gata v-am şi scris ceea ce tocmai aţi citit.
Şi din cele 876348761234987234987234 de poze pe care le-am făcut, toate foarte urâte, am ales câteva, fiindcă a zis Madelin.

Later edit: Mi se atrage atenţia că nu se spune “mangalieni”, ci “mangalioţi”. Este că je este prost? Şi totuşi, Mangalia e patria pe care mi-am dorit-o mereu, vă jur.

I-am promis lui Madelin că fac o însemnare doar cu subiectul ăsta, deşi mi se pare aşa de uşor încât o să vă plicti. (E nasol verbul ăsta prescurtat, plicti, dar recunosc că îmi ia mult mai puţin timp să îl scriu decât plictisesc deşi pe de altă parte până vă dădeam eu explicaţia asta scriam de mai multe ori plictisesc, în fine)

Mai întâi, să excludem ceea ce nu ne trebe sau nu putem face. Nu putem să zicem că femeile sunt superioare la gătit sau că bărbaţii sunt superiori la dat cu sapa, pentru că asta înseamnă să facem din oameni mijloace şi nu scoape, ceea ce e imoral.

Aşadar, nu putem compara oamenii (sau sexele, care şi ele e oameni) decât ca scopuri. Iar scopurile, pe lumea asta, sunt două (ceea ce ştiu de la Klaus): frumuseţea şi adevărul. Problema “sunt femeile superioare bărbaţilor?” se poate formula atunci astfel: sunt femeile 1) mai frumoase şi 2) mai adevărate decât bărbaţii?

Să le luăm pe rând:

1) Huhuhaha, sigur că femeile sunt mai frumoase decât bărbaţii: sunt mai catifelate, miros mai bine, etc., aici cred că nu are rost să o lungim, suntem toţi de acord.

2) Sunt femeile mai adevărate decât bărbaţii? Eu cred că frumosul e mereu adevărat, aşa că problema se rezolvă doar cu punctul 1.

Şi gata. Dau leapşa mai departe lui Madelin, Tapirului, Gavagaiului, Nusitatului, Pinocchioului (je le vois venir), Micii, Lulei.

O vreme, student fiind, îmi creşteam veniturile dând meditaţii la franceză. Am avut şi destul de mult succes, şi am brevetat o metodă originală. Anume, încercam să mă folosesc de logică şi etimologie. Clientele mele adesea au fost fete din cartierele sărace, care dădeau bacul la francă şi nu ştiau nici pronunţia. Însă vorbeau destul de bine spaniola, fiind avide de telenovele, şi pârghia dată de două limbi romanice ajuta enorm la descoperirea celei de-a treia. Asta cu etimologia.

Cât despre logică, mă laud cu faptul că mi-am dat seama de unul singur multe din raţiunile din spatele unor reguli cvasi-incomprehensibile. Mi-aduc aminte că în şcoala generală mi-am întrebat profa de francă cum se justifică regula lui “si conditionnel”. Mi-a răspuns că în niciun fel, că aşa-s francezii şi trebuie să-i luăm ca atare. Ei bine, nu e chiar aşa. Pentru necunoscători, reamintesc regulile lui si conditionnel. Ele se referă la verbele ce trebuie folosite într-o frază care cuprinde o propoziţie condiţională introdusă prin “si” (”dacă”). Anume, în propoziţia condiţională, introdusă prin “si”, trebuie folosite, în funcţie de timpul predicatului din principală, doar timpurile prezent, imperfect sau mai-mult-ca-perfect. Să exemplific: română poţi să spui “Dacă aş avea bani, mi-aş cumpăra o casă”, adică să foloseşti timpul condiţional în propoziţia condiţională. La francezi, nu: eşti obligat să zici: “Si j’avais de l’argent, j’achèterais un maison”, în nici un caz “Si j’aurais de l’argent, etc.” Iar la prezent nu poţi folosi viitorul în condiţională, ci doar prezentul: “Dacă voi avea bani, voi cumpăra o casă”, se traduce prin “Si j’ai de l’argent, j’achèterai une maison”.

Tabel pentru elevii care trebuie să tocească si conditionnel şi dau search pe google cu el:

Regula nu e intuitivă şi pare chiar ilogică. Profa mea de francă din şcoala generală aşa credea, cel puţin. Ca să descoperim logica, trebuie să ne întoarcem în vremurile lui Rivarol, când l’Académie proclama universalitatea şi superioritatea limbii franceze asupra restului limbilor romanice şi nu numai. Una dintre presupusele calităţi era admirabila precizie logică: pleonasmul şi redundanţa nu trebuie să existe în franceză. Si conditionnel devine acum mai clar: timpul condiţional nu poate apărea într-o propoziţie condiţională, pentru că în ea condiţia e deja semnalată de “Si”. Ar fi pleonastic să avem şi “dacă”, şi timpul condiţional în aceeaşi propoziţie. Luată astfel, regula lui si conditionnel nu e absurdă, ba chiar e foarte logică şi uşor de ţinut minte. Dacă ai “si”, nu ai voie condiţional. Nici viitor. Partea cu viitorul se explică prin faptul că, în franceză, viitorul şi condiţionalul sunt timpuri verbale surori. Conditionalul se formează folosind rădăcina viitorului plus terminaţiile imperfectului: mai mult, în regulile, la fel de complicate, ale concordanţei timpurilor, conditionalul este “viitorul la trecut”  - dacă timpul naraţiunii este trecut, cum e cazul în toate romanele clasice, de exemplu, viitorul nu poate fi exprimat decât prin condiţional. Viceversa, viitorul este un lucru incert şi condiţionat, de aici redundanţa dacă l-am folosi în propoziţia introdusă  prin si conditionnel.

Dacă ştiaţi toate lucrurile astea şi v-am plicti, cer scuze. Dacă, din contră, nu aţi înţeles nimica, vă cer iar scuze şi subliniez singura idee care merită reţinută: că Academia Franceză, după lungi dispute de genul Războiului Bufonilor, încerca să compenseze lipsa de graţie şi pătrăţoşenia de care cultura franceză părea să dea dovadă faţă de cea, de exemplu, italiană prin susţinerea preciziei raţionale şi solemnităţii de înaltă ţinută.

Adesea în mod cu totul artificial. Redundanţa e un mijloc natural de a consolida informaţia din mesaj, iar limba franceză e plină oricum de redundanţe. Una dintre cele mai cunoscute e adverbul negativ “pas”. Negaţia e mereu dublă în franceză. Je ne mange pas des haricots. Redundanţa negaţiei e un lucru de două ori grav: unul, fiindcă e redundant, spre disperarea academiei, doi, pentru că o dublă negaţie, conform logicii elementare, înseamnă o afirmaţie. Non non p <=> p. Sper că sunteţi de acord că logica şi precizia limbii franceze tocmai a zburat pe geam cu tot cu Rivarol.

Dar care sunt originile acestei negatii duble? E unică în limbile romanice. E uşor totuşi să-ţi dai seama, dacă examinezi alte negaţii franţuzeşti: “Je ne bois goutte”. Nu beau deloc. Sau, literal, nu beau nicio picătură. În franceza veche, negaţia era simplă, însă adesea, pentru elocvenţă, era întărită în felul acesta. Je ne marche pas. Nu merg nici măcar un pas. Însă în timp, cum se întâmplă cu orice lucru omenesc, această afirmaţie categorică şi-a pierdut din tărie. Trebuia repetată mereu, şi, până la urmă, a devenit egală cu o negaţie simplă. Iar cuvântul “pas”, dintr-un cuvânt concret, s-a gramaticalizat şi a devenit adverb de negaţie. De ce tocmai cuvântul “pas”? Probabil din aceleaşi motive metaforice pentru care “a merge” (aller, to go, etc.), în multe limbi, e cel mai gramaticalizat verb, inclusiv în română, unde un strămoş al lui s-a gramaticalizat de tot şi serveşte doar la formarea viitorului (eu voi mânca).

Iar acuma chiar mă duc să mănânc şi să mai spună careva că n-am un blog educativ şi cultural.

Finalul primăverii este marcat de înflorirea teilor (care a început în Bucureşti, deşi Nusitatu zice că nu e tei, ci teiţă, care io nu ştiu ce e, o bag tot la categoria tei). Începutul verii este semnalizat de ţigăncile care apar cu levănţică. Aceste lucruri au mai fost spuse pe acest blog. Faptul că au mai fost spuse a mai fost spus şi el. Dar ce este între înflorirea teilor şi cea a ţigăncilor cu levănţică?

Un anotimp secret. Nu apare în fiecare an, şi adesea, când apare, de-abia dacă durează o zi-două, şi e greu de sesizat, în afara unui parfum maritim discret pe care toată lumea îl ia drept adiere dinspre tomberon. Ne aflăm acum însă chiar în mijlocul lui. Eu vă propun să îi găsim un nume şi nişte activităţi specifice. De exemplu, anotimpul ALGANTARONG, atunci când sunt sacrificaţe antilopele pentru sandale. E doar un exemplu, vă încurajez să găsiţi altele mult mai bune şi nu mai poci de nerăbdare după răspunsurile dumneavoastră.

În aşteptarea lor, mă voi dedica noului meu passe-temps favorit, să arunc cu găinaţ de papagal după maşinile electorale care îmi urlă din 5 în 5 minute dulci serenade pe sub balcon. Juan Vicente nu mai pridideşte cu furnizarea materiei prime.

Tocmai am terminat efortul meu susţinut de a citi Beowulf în anglosaxonă, având alături, bineînţeles, traducerea englezească (cea a lui Seamus Heaney).

Dintre chestiile care mi-au plăcut, sau mi-au atras atenţia:

- Genealogia monştrilor: Grendel şi mama lui sunt de fapt tot oameni, descendenţi din Cain. Am mai întâlnit la gnostici ideea unei seminţii a lui Cain, sortită pieirii. Nu ştiu care e originea unei asemenea idei.

- Grendel şi mama lui locuiesc sub apă. Asta ar explica de ce familia lor a scăpat nevătămată la potop.

- Orice monstru, dragon sau altceva, îşi are sălaşul lângă o comoară, de care nu trebuie să te atingi (chiar dacă ai omorât mosntrul)

- Seminţia lui Cain este invulnerabilă la săbiile obişnuite. Pot fi însă ucişi de săbii inumane, cum este cea a lorzilor antediluvieni ai războiului, uriaşii. Ne referim aici exact la uriaşii semiangelici din cartea lui Enoch, despre care am mai discutat pe acest blog. Beowulf găseşte o astfel de sabie formidabilă chiar în sălaşul subacvatic al mamei lui Grendel. Sângele ei topeşte lama sabiei, însă rămâne mânerul, pe care sunt încrustate vechi istorii de război ale uriaşilor.

- Beowulf nu e deloc un erou îngâmfat. De fapt, e incredibil de modest. Din pricina asta, până să i se dea şansa să se afirme, toată lumea crede că e un laş. Spre deosebire de alţi eroi scandinavi, nu îi pasă nici de glorie, nici de comori. Straniu. Probabil reinterpretare creştină.

- Referitor la faptul că danezii suliţei se închinau zeilor păgâni, ca să îi scape de Grendel, poetul zice:
“[...]Swylc wæs þeaw hyra,
hæþenra hyht; helle gemundon
in mod sefan [...]”
“Aşa le era felul, nădejdea păgână. În adâncul inimii, îşi aminteau de iad”. Îşi aminteau de iad!

- Ceva ciudat în comportamentul lui Grendel şi al canibalei sale mame. De ce violenţa gratuită? Şi mai ales, de ce păstrează în sălaşul lor singurele arme care îi pot ucide? E ca şi cum ar vrea să fie ucişi, ca şi cum toată moartea cruntă pe care o răspândesc în jur e o implorare pentru propria lor moarte.

- În sfârşit, melancolia în care e scufundat tot poemul. Când Hrothgar, regele danez, îşi ia rămas bun de la Beowulf, ştie că n-o să-l mai revadă. Când Beowulf, cincizeci de ani mai târziu, moare ucigând un dragon, ai lui îl plâng, întrebându-se cum o să facă faţă vitregiilor soartei fără regele lor. Am avut impresia clară că poetul însuşi îşi ia rămas bun de la Beowulf, şi prin el de la toţi eroii invincibili ai vremilor de demult, că fără ei, pământul nostru e îngrozitor de singur şi oropsit. M-am simţit şi eu la fel.

Ceea ce urmează să scriu nu este ficţiune.

Locuia sub bancomatul de la spitalul Obregia, împreună cu o fată. Probabil că fata îl botezase Titi, pentru că el era surdo-mut. Surdo-mut, întârziat mintal şi fără casă. Nimeni nu ştie ce vârstă avea, nici cum îl chema de fapt. Din când în când, din motive care vor rămâne pe veci misterioase, dar pe care le bănuiesc simple şi cumplite, ceva de genul “mi-e foame”, “mi-e…”, îl apuca un fel de furie, punea mâna pe o cărămidă şi spărgea toate parbrizele maşinilor parcate pe lângă spital. Atunci poliţia îl aducea la camera de gardă. Pe foaia lui de observaţie scrie “NECUNOSCUT” la mai toate rubricile de identificare. La camera de gardă l-am cunoscut şi eu, altfel, probabil, nu aş fi observat că există (am şi eu, precum majoritatea oamenilor, un simţ al observaţiei foarte limitat).

Într-o iarnă a murit de frig, după cum am aflat din lamentările fetei care locuise cu el sub bancomat.

Nu ştiu dacă ar trebui sau aş putea să comentez această poveste extrem de simplă, despre un om care avea doar o cărămidă şi nici nume n-ar fi avut, dacă o fată nu i-ar fi dăruit unul. Şi iată, că noi, lipsiţi de unealta cuvintelor, habar n-am avut să vorbim cu el, în timp ce ea a putut. Despre o fată care a putut da mult mai mult decât suntem noi în stare să dăm într-o viaţă şi mă opresc şi aici înainte de a mă scufund la loc în banal. Uitasem de Titi, o conversaţie cu Nusitatu mi l-a adus aminte.

Într-o pauză a uneia dintre şedinţele săptămânale, l-am auzit profesorul B., neurolog printre altele, adresându-i-se profesorului I., anatomist: “Suntem amândoi morfologi, dar nu putem spune ce ne menţine identitatea. Probabil că în mine nu mai e nici o moleculă din cele pe care le conţineam acum 30 de ani, şi totuşi sunt tot eu, profesorul B., nimeni altul”. Profesorul I. i-a replicat ceva cum că genetica menţine identitatea, profesorul B. a dat din cap aprobator. După pauză, profesorul B a afirmat că Aristotel, zicând că există formă şi conţinut nu a rezolvat problema, ci doar a creat un artificiu elegant, însă ceea ce face ca moleculele de acum să se numească tot “profesorul B.”, precum cele de acum 30 de ani, e informaţia.

Dacă aş fi fost altceva decât un mucos rătăcit într-un institut academic, i-aş fi zis profesorului B. că simplul fapt că adunătura de molecule care este se numeşte tot profesorul B. e o pură convenţie. Identitatea e o convenţie. În realitate, el e cu totul altceva decât ce a fost acum 30 de ani. Ce contează că forma e aceeaşi? Sunetul şi lumina au forme asemănătoare, sunt oscilaţii, dar asta e doar artificiul elegant al minţii omeneşti, în realitate nu există nicio legătură metafizică între cele două fenomene, sunt fundamental diferite.

Şi dacă inventăm asemenea convenţii remarcabile, care atribuie o singură identitate pentru două grămezi complet diferite de molecule, o facem probabil ca să ne prelungim artificial viaţa, să uităm că de fapt nu trăim 70 de ani, ci o singură secundă, pentru că totul curge.

Convenţie de altfel utilă. Având în vedere că am tot doi ochi, o gură, două picioare şi spun acelaşi lucru (aia cu “totul curge”), nimic nu mă împiedică să fiu de fapt Heraclit din Efes, şi aşadar să am, ia să vedem, 2543 de ani. De fapt, nimic nu mă împiedică să fiu oricare dintre dumneavoastră. Ceea ce s-ar putea să şi fac. Cu cine vreţi să încep?

Demult, scrisesem o însemnare în care sugeram că muzica e mult mai uşor de înţeles chiar înainte să adormi, când limbajul obişnuit se destramă dimpreună cu gândurile formulate în el.

Ei bine, cetind eu diverse chestii, am dat peste nişte studii neurofiziologice (de exemplu, aici) care sugerează că ne naştem mai muzicali decât murim. Limbajul copiilor e mult mai muzical decât al adultului. Mai mult, “urechea absolută”, un fel de anomalie foarte rară la adult, care face pe posesorul ei să poată recunoaşte şi note separate, şi nu doar intervale, cum putem noi, amărâţii, “urechea absolută”, ziceam, ar putea fi o chestie mult mai frecventă la copiii mici, ba poate chiar ne naştem toţi cu ea  şi pe parcurs o pierdem. Putem să ne întrebăm ce aude copilul din burta mamei când ascultă Mozart pentru că zice în revista Mami că e bine. Poate aude mult mai mult decât aude mami.

În plus, regiunile cerebrale implicate în urechea perfectă ar fi mai vechi, filogenetic şi embriologic, decât cele dedicate limbajului.

Steve Mithen, paleoantropolog, foloseşte dovezi din astea, laolaltă cu altele, ca să susţină că unii dintre oamenii de tare demult, cum ar fi Homo neanderthalensis, cântau înainte ca limbajul să fi fost inventat. Sau mai bine zis, limbajul lor era de fapt muzică. Să nu uităm, că, deşi nu cunoaştem ca neanderthalienii să fi avut religie organizată sau  artă în sensul modern al termenului, aproape sigur aveau fluiere.

Dar atunci, dar atunci, dacă muzica e ceva străvechi şi care şi-a pierdut orice utilitate aparentă, dacă singurele noastre întâlniri adevărate cu ea, nemediate de estetică sau de alte vorbe,  are loc, cum cred, doar în somn şi în prima copilărie, de ce o păstrăm cu noi? Şi o luăm cu noi peste tot. Nu cred să fie cineva în stare să reziste prea mult fără muzică, indiferent că e manea sau Mozart. Nu cred să fie nostalgie a originilor. E o explicaţie prea simplă, în plus există atâta muzică fără urmă de nostalgie în ea. De ce se aude acum, din boxele calculatorului la care stau acum, saxofonul lui Charlie Parker? Îmi trec prin cap vreo 10 motive, însă toate sunt impalpabile şi metaforice. Probabil că răspunsul s-ar putea scrie doar pe un portativ.

Bună ziua. Sunt reprezentantul unei societăţi secrete. Atât de secrete, încât ai putea face parte şi tu din ea, şi nici măcar n-ai şti. Acest articol îţi este de aceea destinat: te va ajuta să afli dacă faci sau nu parte din societatea noastră secretă.
Aşadar, faci parte din societatea noastră secretă dacă cel puţin unul dintre enunţurile de mai jos ţi se potriveşte într-o oarecare măsură:
1. Ai mâncat cel puţin o dată corcoduşe verzi.
2. Îţi e adesea dor de mare.
3. Mergi pe stradă şi eşti treaz când toţi trecătorii dorm, sau viceversa.
4. Strămoşii tăi au fost cavaleri rătăcitori însărcinaţi, din tată în fiu, cu păstrarea unei comori fabuloase (mă rog, până acum nici un membru al societăţii nu a îndeplinit această condiţie, dar noi încă o includem pe listă).
5. Eşti un general surghiunit care fumează pipă într-un port.
6. Ai un peruş tembel pe nume Juan Vicente Torrealba (sau orice alt animal, chiar şi gândaci de bucătărie, cu condiţia să nu îi omori, că sunt şi ei nişte fiinţe).
7. Nu pufneşti dispreţuitor mai mult de o dată pe săptămână.
8. Îţi place mirosul stătut de lac.
9. Ai un tatuaj pe omoplatul stâng cu nişte semne misterioase, de ex:
(1)
10. Ai cel puţin o carie.
11. Îţi pui flori la ureche sau în păr sau între dinţi când ieşi pe stradă.
12. Mă mai gândesc şi îţi mai zic.

Dacă cel puţin unul dintre enunţurile de mai sus ţi se potriveşte într-o oarecare măsură, faci parte din societatea noastră secretă, care are ca scop propăşirea binelui universal al oamenilor şi gândacilor de bucătărie şi încă ceva dar încă nu ştim ce dar în curând vom afla şi atunci să te ţii. Avem şi semne secrete: de exemplu, ia încearcă să te tragi, în tramvai, de sprânceana dreaptă: ţi se va răspunde aproape sigur cu un gest similar şi o să îţi dai brusc seama că nu eşti singur.

_________________
(1)Inscripţia de mai sus este scrisă în alfabetul sogdian, o ramură a limbilor medio-iraniene pe care toată lumea o credea dispărută. Textul spune: “Divinului Maestru Barak Nanethvar Kanak, o mie, zece mii de mătănii reverenţioase cu genunchii îndoiţi, atunci când vor fi primite de zei. Scris de sluga sa, Nanevante”. E dintr-un bileţel găsit într-o geantă de poştaş lângă Marele Zid Chinezesc.

Există un gând cu care absolut toţi bloggerii cochetează. “Ce-ar fi să-mi şterg blogul?” Unii chiar trec la act, şi se bucură de asta ca de un mic parasuicid. În spatele gâdilăturii masochiste se ascunde speranţa secretă că vei fi regretat, că lumea va spune: “Ce păcat că şi-a închis blogul”. După cum toţi cei ce scriu au pe undeva, mai în faţă, mai în spate, speranţa că asta chiar va conta, cumva, undeva. Când de fapt, niciodată nu contează, şi fiecare cuvânt scris e încărcat cu o imensă plictiseală şi bătrâneţe. Iar dacă tu contezi în vreun fel, pentru un număr mic de oameni, e din pură întâmplare şi nu ai nici un merit. Unicitatea oamenilor e unicitatea dungilor de zebră.

Desigur, nici eu nu sunt scutit de speranţele secrete ale bloggerilor, sau, mai general, ale celor care scriu degeaba. Însă eu îmi recunosc şi tendinţele contrare. De când am scris primul cuvânt am fost cuprins de teama că greşesc, că ar trebui să tac, că nu fac decât să tocesc şi mai mult ceea ce se tot toceşte fără încetare. Şi de fiecare dată când am fost tentat, ca acum, să închid blogul, doar aşa, să văz şi eu, ca toţi proştii, dacă cineva îmi duce dorul, am avut, în plus, senzaţia că aş face un lucru bun.

Şi totuşi, continui să îndrug verzi şi uscate aici, ştiind perfect că aş putea la fel de bine să tac. Continui să îndrug verzi şi uscate, fără niciun fel de speranţă, exact aşa cum vântul bate. Pentru că asta ar putea să fie salvarea noastră. Aşa cum vântul bate, sau cum cresc oţetarii de sub balconul meu, noi vorbim. Şi poate că nu în vorbele străvechi şi în repetiţiile de patefon uzat trebuie să găsim vreun sens, ci în însuşi faptul că am început şi că nu ne oprim, şi am putea atunci să găsim fericirea după care tânjim, pe care poate o simte vântul, oţetarii, zăpada, sau stelele.

Primii paleoantropologi, dinainte ca Raymond Dart să descopere australopitecii, considerau că mersul pe două picioare era un semn de mare inteligenţă. Asta pentru că majoritatea animalelor, care e proaste, merge pe patru picioare. (Desigur, Juan Vicente, papagalul meu, merge pe două, dar să nu intrăm în detalii tehnice complicate.) Carevasăzică, primii paleantropologi credeau că la un moment dat, cu mult înainte să vă naşteţi dumneavoastră, s-a născut o maimuţă cu un creier anormal de mare, şi şi-a zis: “Dar de ce merg eu în patru labe, când poci să merg în doar două?” Desigur, nu şi-a zis chiar aşa, de fapt nu şi-a zis nimic, pentru că nu inventase încă vorbele, nici măcar în gând, iar puţinele idei existau în stare pură, necoruptă.

Desigur, primii paleoantropologi se înşelau. Australopitecii, strămoşi comuni ai oamenilor şi ai altor maimuţe, erau foarte bipezi. Mai mult, aveau un creier foarte mic, fiind remarcabil de proşti, ceea ce a dat naştere multor bancuri cu australopiteci, de un gust îndoielnic. Era clar că poţi umbla pe două picioare fără să fii deştept. Cel puţin la început, pentru că se pare că mersul în două picioare atrage după sine, până la urmă, o mare deşteptăciune. Prin inducţie, se pare că mersul într-un singur picior determină, în timp, o şi mai mare creştere a creierului.

Dar atunci, vă aud întrebând, ce i-a făcut pe strămoşii oamenilor să stea şi să meargă în două picioare? Teoria actuală este următoarea: în timp ce pe pământ e destul de uşor să umbli în patru labe, în copaci, nu e deloc aşa. (De asta Juan Vicente are doar două picioare). Urangutanii din Sumatra, deşi sunt patrupezi, când merg pe crăcile subţiri, stau în două picioare. Aşa pot culege fructele mai uşor, ţinându-şi echilbrul. Aşa or fi făcut şi strămoşii oamenilor.  Între timp însă, unul dintre ei (o femeie, zice legenda), a cules fructul care nu trebuia, şi a urmat izgonirea din copaci.

De atunci, omul umblă pe pământ. Însă tot în două picioare, şi drept, ca şi când ar merge în continuare pe crăci subţiri şi ar putea cădea în orice moment.

Hristos a înviat! După cum cititorii mai vechi ai acestui blog poate îşi mai aduc aminte că, deşi cartierul meu actual, de care m-am îndrăgostit et qui me la rend bien este Rahova, mi-am petrecut majoritatea vieţii într-o altă mahala, mai veche şi acum mai tristă, căci stă să moară. Ca şi anul trecut, Paştile mă prind pe străzile ei, cu diverse misiuni secrete. Am mai cules câteva aspecte, la întoarcere, să rămână măcar în atlasul de ştiinţe ale naturii.

Deşi, dacă mă gândesc bine, nu ştiu care mahala e mai veche. Rahova e cunoscută de vreo 400 de ani. Pe atunci îi zicea Podul Calicilor, fiindcă aici locuiau mai toţi membri breslelor de cerşetori. Mai târziu, când Bucureştii au mai crescut, calicii au fost împinşi spre cartierul Veseliei (actualmente Ferentari). Nu ştiu de ce îi zicea “cartierul Veseliei”, dar i se potriveşte şi azi. Poate de asta am impresia că Rahova şi Ferentari ar fi mai tinere: pentru că aici nu există melancolie. Sau dacă e, începi să cânţi, şi n-o iei în serios.

Fără legătură cu subiectul, tare m-am mai bucurat când am văzut că cvartetul Kronos vine în Bucureşti pe 11 mai, la Sala Radio. M-am bucurat mai puţin când am aflat cât costă biletele. La noi în ţară, aproape toţi iubitorii de muzică clasică sunt săraci. Aşa că sunt chiar curios cum se va umple sala. Probabil cu snobilime din asta bucureşteană, gen “Mihaela Rădulescu vine la Orhan Pamuk”.

După părerea mea, pozatul furnizează este dovada fie a singurătăţii, fie a inexistenţei noastre. Când pozăm, încetăm să facem parte din lumea înconjurătoare, şi aceasta, eliberată, poate în sfârşit să-şi împlinească destinul. Acestea fiind zise, ţineţi minte că eu sunt un fotograf naşpa.

Printre nenumăratele erezii indexate şi execrate, sau poate printre cele care au scăpat, ascunzându-se în munţi şi în analfabetism, dacă nu cumva printre cele care există doar în lumea ideilor, şi au pierdut ocazia istorică de a avea adepţi, se numără şi cea a perfecţionismului, sau a râvnitorilor. Istoricii îi caută originile în Asia; poate ar fi mai corect să le căutăm, nu într-un spaţiu geografic, ci într-un anumit centru de gravitaţie al minţii omeneşti care a atras mulţi gânditori departe de calea cea dreaptă, în erezie sau în păgânismul neamurilor.

Erezia îngrozeşte prin faptul că respinge importanţa oricărui rit sau sacrament. Raţionamentul este următorul: Dumnezeu este unul, şi este perfecţiunea. Indiferent ce vrei să faci, dacă faci lucrul bine, dacă te apropii de perfecţiune, te apropii de Dumnezeu. Aşadar, importantă este râvna în sine, şi nu obiectul ei. După perfecţionişti, perfecţiunea în pictură, scriitură, munca pământului, pescuit, vânătoare, mers pe jos, privit Luna, mâncat, cântat, visat, desfrâu, asceză sau tâlhărie este una singură. Dacă un pictor ar putea zugrăvi imaginea perfectă, asta ar însemna să facă exact acelaşi lucru cu cel care a aflat cum să culeagă în mod perfect un măr sau să doboare desăvârşit o pasăre de pe cer. Toate diferenţele, individuale, de categorie, de formă, de conţinut, între toate lucrurile, fiinţele şi mişcările lumii sunt în realitate imperfecţiuni, aşadar poţi recunoaşte lucrurile ce se apropie de perfecţiune prin aceea că se aseamănă. Perfecţioniştii venerau gemenii şi practicau incestul şi consangvinarea ca să încerce să regăsească şi să multiplice imaginea desăvârşirii. Călătorul Ioan din Trebizond găsea, în jurul lui 710 a.D., pe malul estic al mării Negre, un sat în care toţi locuitorii se asemănau ca picăturile de apă, la îmbrăcăminte, statură şi chip, “cu ochii de culoarea lunii la răsărit”, şi îşi decorau colibele cu nenumărate oglinzi (Liber Viatorum, XCV). Ciudaţii lor ochi erau bolnavi: întreg satul era alcătuit din orbi.

Dacă într-adevăr au existat, mai mult decât într-un coşmar, perfecţioniştii au fost condamnaţi şi arşi. Printre capetele de acuzare, pe lângă negarea sacramentelor şi tradiţiei, pe lângă faptul că propovăduiau o cale mult prea largă către Împărăţie, pe lângă practicile criminale sau desfrânate, cele mai mari au fost lenea şi deznădejdea. Dacă, la proces, acuzaţii au zâmbit fericiţi, gândindu-se că râvna lor spre perfecţiune a fost identificată cu lenea, documentele nu consemnează.

Între paginile unei cărţi, cineva îmi spunea că, dacă el e scriitorul, iar eu cititorul, e doar o întâmplare nesemnificativă. Între versurile unui poem, cu totul altcineva îmi zicea că îi sunt frate, şi, dacă o neg, sunt doar un ipocrit. Citind câteva dintre textele mai vechi de pe acest blog mi-am dat seama cu uimire că aşa este. De le-am scris eu (nu mai sunt sigur), nu are nici o importanţă. Ai fi putut să le scrii dumneata, şi de fapt, poate le-ai scris. Suntem de aceeaşi parte a filei.

Şi, scriind chestia asta, îmi dau seama că poate, de fapt, niciunul dintre noi nu a scris nimic. Că împărţim cu toţii aceeaşi soartă, de cititori. Că scriitorul este altundeva, şi că, urcând pe firul scriiturilor, am putea să îl găsim, cândva, poate înainte de Homer, sau poate într-un viitor îndepărtat. Sau poate stă chiar după colţ, pândindu-ne, şi o să apară dintr-o dată, râzând de deruta noastră, şi o să îl recunoaştem după focul care mocneşte prost stins în proprii noştri ochi, şi care, în tot acest timp străvechi al tânjirii, nu era decât reflexia lui.

Deci. În ultimele două decade, în limba română s-a strecurat, a crecut, a atins apogeul şi apoi a început să decadă o altă folosinţă a cuvântului “deci”, anume alta decât cea de-a semnaliza o concluzie, singura considerată corectă de către academie. Spre ex, mergeai pe stradă liniştit, şi dintr-o dată:
“Deci am uitat gazele deschise”.
Sau te prindea controlorul, urma o dispută vie în tramvai, şi atunci:
“Deci pe mine să nu mă faci tu nesimţită, da?”
Fenomenul s-a bucurat de o hulire unanimă din partea susnumitei academii şi a tuturor subsidiarelor sale până la cele mai de jos cercuri ale clasei intelectuale dominatoare, astfel încât, după o perioadă destul de lungă de înflorire, în momentul când controlorul a putut să replice “nu se începe o propoziţie cu deci, nesimţito”, fenomenul “deci” a început să retrocedeze.
Desigur, academia & co, care adesea consideră că limba nu este un teritoriu viu şi misterios ce merită explorat şi altfel decât arheologic, ci mai curând o proprietate personală ce trebuie protejată, nu a făcut vreun efort să îşi explice fenomenul.
Acest mic articol are două roluri: 1) să reabiliteze folosirea lui “deci”, pe criterii academice; 2) să explice sensul folosirii lui “deci” altfel decât pentru a semnaliza o concluzie. În acest scop, voi folosi o mică analogie.

Să o luăm pe rând.
1)

“Hwæt. We Gardena in gear dagum,
þeod-cyninga, þrym gefrunon,
hu ða æþelingas ellen fremedon.”

Aţi recunoscut, desigur, primele versuri din Beowulf. Seamus Heaney, în frumoasa sa traducere din anglo-saxonă (cu siguranţă cea mai bună), zice astfel:

“So. The Spear-Danes in days gone by
and the kings who ruled them had courage and greatness.
We have heard of these princes’ heroic campaigns.”

În prefaţa lucrării sale, Heaney explică:

“Conventional renderings of hwaet, the first word of the poem, tend towards the archaic literary, with “lo” and “hark” and “behold” and “attend” and — more colloquially — “listen” being some of the solutions offered previously. But in Hiberno-English Scullionspeak, the particle “so” came naturally to the rescue, because in that idiom “so” operates as an expression which obliterates all previous discourse and narrative, and at the same time functions as an exclamation calling for immediate attention.”

Acuma, nici nu ştiu dacă mai e nevoie să mai zic ceva. Ce motive ar mai avea academia română să protesteze împotriva lui “deci”?

2) Explicaţia lui Heaney e foarte plauzibilă şi pentrul deciul din tramvai. “Deci pe mine să nu mă faci tu nesimţită” s-ar putea traduce prin “Obliterez discursul şi naraţiunea ta anterioară şi îţi atrag imediat atenţia că nu mă faci tu pe mine nesimţită”. Astfel văzut, deciul nu mai suportă nici măcar critica academică cum că nu semnalizează o concluzie. Ba o semnalizează, doar că nu este vorba despre o concluzie liniară, decurgând firesc dintr-un raţionament, ci de o concluzie dialectică, de o barieră abruptă în calea unui atac sau a unei curgeri de evenimente.
Eu unul, admir ingeniozitatea care a putut ameliora, inconştient şi spontan, vetusta conjuncţie. îmbogăţind-o şi la noi cu sensuri care în literatura clasică europeană erau demult rescunoscute.

Scriu această însemnare ca urmare a discuţiilor de aici. Dacă, în modernitate, casa ne era naţiunea, astăzi, în postmodernitate, mai avem oare o casă? Dacă da, ce e ea, axis mundi sau “maşină de locuit”?

Pe undeva, Gibran zicea că trebuie să ne construim casele în aşa fel încât, când intrăm în ele, să ne putem deschide aripile, nu să trebuiască să le închidem. Prin altă parte, zicea că noptea casele visează precum oamenii, şi atunci merg pe alte tărmuri, luându-ne şi pe noi cu ele. Astfel, am putea călători, rămânând în acelaşi timp şi acasă. Foarte adevărat, am putut să o constat la prima mână. Casa mea din Rahova e un soi de animal fragil, crescut în jurul unei iubiri, în formă de vapor (casa, nu iubirea). Când ies pe balconul încins, dedesubt clocoteşte adesea oceanul, deşi noi suntem cât se poate de treji. Multe dintre apartamentele vecinilor mei visează că sunt undeva în Bărăgan, sau în Moldova, că vântul vuieşte la doi paşi prin lăstăriş şi în jur cotcodăcesc găini.
Am impresia că, în zilele noastre, casele mai mult visează decât sunt treze; suspectez că sunt doar urmaşele involuate ale unei specii demult dispărute, de case mândre care cutreierau lumea cu paşi de uriaşi şi cu ochii cât se poate de deschişi, purtând într-însele pe vitejii de demult. Cele din ziua de azi par însă să se fi contaminat de o stranie boală a somnului. Docilitatea lor letargică le face victime sigure, şi de altfel, în Bucureşti, casele mai bătrâne sunt sacrificate fără milă, ca la abator, fără să opună nici cea mai mică rezistenţă (cu excepţia Observatorului, care a produs o stafie protectoare).

Nu ştiu cum sunt maşinile de locuit, n-am trăit niciodată într-una, dar ştiu că de generaţii întregi nu mai avem case adevărate. Ne naştem cu nostalgia după ele, ne mulţumim cu adormitele astea.
Însă undeva, sub pat, aşteaptă răbdător un cort.