În policlinică, aveam un cabinet micuț și fără geamuri. Un fel de dulap. O fostă asistentă șefă îl înveselise cu niște tablouri de la Ikea și niște petece de tapet mov. Dar tot dulap era. Mă obișnuisem cu el, era o prelungire a mea, „sanctuarul” meu, cum îi spunea o colegă. Lipsa ferestrelor făcea să nu știu dacă afară e zi sau noapte, dacă ninge sau e soare, era un loc în afara timpului, pe o ramură ascunsă de coridor.
Nu era un cabinet frumos, dar mă atașasem de el, așa cum omul se atașează de aproape orice, bun sau rău, chiar și de un vechi junghi intercostal.
De când cu pandemia am fost mutat într-un cabinet cu fereastră. E un cabinet mult mai medical, cu un pat și ecograf și jaluzele opace, dar care se pot ridica și am lumină dinspre miazănoapte. Geamul e undeva sus, așa că nu știi că imediat, afară, se află un cimitir. Poți însă să ghicești ascultând frumoasele tânguieli bizantine ale înmormântărilor și parastaselor care au loc la câțiva metri mai jos de consultație sau dangănul dogit al tingirii care servește de clopot acolo.
Ah, ce-mi plăcea când dădeam consultații la Constanța! Gemulețele erau foarte mici, nu vedeai nimic prin ele, dar marea era chiar afară și auzeam tot timpul valurile de doi metri, ale lui decembrie, mușcând furios din țărm. Doar închid ochii și le aud din nou, mușcându-mi furios din conștiință.
