Încep aici o serie de însemnări despre Bucureşti. Seria a fost de fapt începută demult, mai întâi pe forumul studentilor la medicina, apoi in Vizuina Tapirului; în sfârşit, în Mansardă adie adesea un vânt bucureştean.
Zilele trecute, treburile m-au trimis pe un teritoriu pe care multă vreme l-am evitat intenţionat. Fostul cartier Uranus.
Într-adevăr, cumplit cartier. Nu “periculos”, cum scrie pe eticheta lipită pe Ferentariul inimii mele. Îngrozitor, totuşi, în alte sensuri. Mai întâi, venind pe Calea 13 septembrie dinspre Panduri, totul era civilizat, n-am ce zice. La parterul blocurilor decorate în stilul ceauşismului flamboaiant, numeroase bănci şi societăţi de asigurări curate şi superb decorate în stil neocapitalist bucureştean. Din geamul opac al unui select club de striptiz mă priveau nişte poze dezbrăcate. Imediat după aceea, emblema discretului restaurant tradiţional Dracula (sau cam aşa ceva) se strâmba verde la mine. Imediat după: un bazin de faianţă neagră adăpostea un soi de statuetă greco-romană. Peisajul ăsta nu mă deranja foarte tare, poate chiar mă îmbucura, la urma urmelor, e tot Mahalaua, care refuză să moară.
Mai tare m-am înspâimântat de Mariott. Da, spre marea mea mândrie de bucureştean ereditar, nu-l mai văzusem. Poate fi o clădire mai urâtă decât cea a vestitului hotel? Desigur, există numeroase exemple, cum ar fi fortăreaţa din piaţa De Gaulle. Însă monstrul Mariott avea o doză originală de sinistru, una pe care aveam să o înţeleg repede.
Căci toate aceastea nu au fost decât un preludiu la plimbarea mea pe lângă Casa Poporului. L-am auzit pe Dan C. Mihăilescu spunând că, atunci când trece pe aici, are impresia că morţii îl trag în jos. Nu e o figură de stil. O sută de metri par să dureze aici o eternitate, ai impresia că, deşi mergi, rămâi pe loc. Şi o mare tristeţe te cuprinde. O tristeţe mortuară si transcendentă, nu una din banalele melancolii cotidiene.
Schopenhauer ne-a învăţat că toate tristeţile şi fericirile vin dinlăuntrul nostru. Această tristeţe însă nu era a mea, ci a locului. Ca un nor gros. Pe măsură ce noaptea se lăsa, cerul morn căpăta o nuanţă de sânge vechi.
În sfârşit, am ajuns pe strada Uranus (tatăl titanului care îşi mânca progeniturile), mi-am rezolvat treburile şi am vrut să plec cât mai repede de acolo. Am pornit înspre Unirii.
Pe lângă clădirile fastuoase ce aduceau a oraş fantomă, oamenii obişnuiţi, plimbându-şi copii sau căţeii, m-au scos din starea de visare mâloasă în care intrasem contrar voinţei mele. Puţin mai târziu, am regăsit uşurat mica mea mahala cu case vechi negustoreşti, ce va mai trăi, sper eu, câţiva ani, înainte să dispară cu încetul în raiul fragmentelor de amintiri mereu mai frumoase ca realitatea.
