Au existat autori care au subliniat că obiectul dragostei nu contează, fiindcă e inexistent. În Stendhal, cică noi inventăm frumuseţea obiectului dragostei, prin imaginaţie (ceea ce el numeşte “cristalizare”). Ortega y Gasset, încercând să-l contrazică, de fapt, zice acelaşi lucru: că dragostea pleacă mereu de la îndrăgostit, ca un fel de râu, sau ca jetul unui furtun, şi stropeşte pe cine e în calea ei. Alţii autori, dimpotrivă, susţin că dragostea vine de la obiect, pe criterii evoluţionare sau culturale.
Este evident că cele două tabere se află în diferite erori. Postulam, la începutul Prolegomenelor, că dragostea este supraumană şi că dragostea nu are nici o raţiune. Dacă dragostea este o forţă a universului, atunci obiectul ei suntem noi toţi. Se poate remarca că nu e obligatoriu să iubeşti un alt om: poţi iubi un oraş, sau o casă, sau o carte, cu aceeaşi pasiune şi cenzurat doar de diverse tabuuri. Sunt convins că, dacă ne luăm un sistem referenţial potrivit, putem afirma la fel de bine că oraşul sau cartea ne iubeşte pe noi. Nu e nimic în neregulă, deci, să spunem şi că un oraş poate iubi un copac, sau că o piatră poate iubi o stea, sau că o găină poate iubi un borcan, sau că o teoremă poate iubi un mormoloc, sau că Platon poate iubi vaca. E chiar probabil că suntem înconjuraţi, la tot pasul, de astfel de amoruri fulgerătoare. Le vedem semnele şi consecinţele peste tot.
Universul e un mare narcis.
About The Author
Desi nu voi posta azi prea mult aici pe blogul tau ca am promis deja sa nu fiu pea intruziv nici aici, as vrea totusi sa zic si eu ceva, pentru ca eu chiar sunt indragostit in timpul asta in mod real. Si n-am mai fost indragostit de vreo 4-5 ani si acum sunt mai mare si poate ca am alta perspectiva. In cazul meu specific actual sigur ca dragostea porneste din mine, si as indrazni sa zic si ca eram deja “primat”/pregatit biologic + psihologic (in mai mic grad asta a doua) pentru asta, dar pe de alta parte, obiectul dragostei mele imi confirma in mod constant idealurile mele despre el la fiecare interactiune pe care o am cu el. Si nu eram chiar sigur sigur ca se va intampla asta chiar de la bun inceput si eram ezitant re. a ma lasa dus de “val” (nu stiu daca tii minte cand eu ziceam pe Imed ca parca nu am nici un choice, si tu ziceai ca totusi ai un choice in privinta asta; acum cand ma gandesc mai bine cred ca aveai dreptate, a existat un punct de choice constient, si eu am fost acel care a ales sa il disregard cu totalitate, chiar stiind ca se va termina tragic in viitor, eu tot m-am azvarlit cu capul inainte in experienta.)
Eu nu mi-am formulat niciodat o “filozofie” proprie despre dragoste, nici nu am cautat vreodata definitii sau explicatii la alti filozofi in legatura cu dragostea. Eu zic si prefer sa zic ca este o experienta pur afectiva, nici nu e prea bine sa filozofezi desprea ea prea mult, este mult mai placut doar sa o simti (chiar daca iti pui intrebarile alea teoretice,cum fac eu despre de ce iti piere pofta de mancare sau somnul).
Oricum ,per total, cred ca poate confirma oricine de aici, este minunat sa fii indragostit. Oricum, se stie deja, cand esti indragostit ti se aprind pe PET-scan toate ariile alea din creier care se aprind cand prizezi cocaina.
Nu mai vrea nimeni sa opineze despre dragoste pe aici (ca asta mi se pare mie cea mai importanta din mai multe puncte de vedere, chiar aproape toate daca ma gandesc mai bine)?
Dar chiar asa, nu vrea absolut nimeni sa scrie nimic despre obiectul lor de dragoste ? Mi se pare atat de ciudat. Stiu ca postul e vechi, dar chiar nu a simtit nimeni nevoia sa faca macar un banc ceva sau sa zica nici macar doua cuvinte ? Asta mi se pare intr-adevar ciudat. Eu personal nu m-as putea opri nici o data sa gandesc si sa vorbesc in continuu despre dragoste in toate formele ei posibile vreodata existente fata de orice fel de obiecte.
Obiectul dragostei mele curent imi este atat de drag incat il las sa se stearga cu picioarele lui pe mine ca pe un pres si tot nu-mi pasa. Si chiar ca nu sunt masochist din fire si sunt chiar foarte narcisist, dupa cum a observat toata lumea despre mine pana acum. Si tot il iubesc atat de mult, mi se pare minunat si inspaimantator si tot odata un miracol poate nemeritat ca l-am intalnit si ma voi putea “hrani” cu amintirile mele despre el o viata intreaga daca s-ar intampla sa nu mai vrea sa ne intalnim nici o data, lucru care mie personal mi-ar sfasia inima si am sa incerc sa fac tot ce pot sa nu se intample chiar atat de repede, desi stiu, pentru ca il stiu, ca tot o sa se intample o data. Si tot il iubesc si nu ma pot abtine din asta si nici nu as vrea sa ma abtin de fapt. Atat de mult il iubesc din toat inima mea.