Despre obiectul dragostei

Au existat autori care au subliniat că obiectul dragostei nu contează, fiindcă e inexistent. În Stendhal, cică noi inventăm frumuseţea obiectului dragostei, prin imaginaţie (ceea ce el numeşte “cristalizare”). Ortega y Gasset, încercând să-l contrazică, de fapt, zice acelaşi lucru: că dragostea pleacă mereu de la îndrăgostit, ca un fel de râu, sau ca jetul unui furtun, şi stropeşte pe cine e în calea ei. Alţii autori, dimpotrivă, susţin că dragostea vine de la obiect, pe criterii evoluţionare sau culturale.
Este evident că cele două tabere se află în diferite erori. Postulam, la începutul Prolegomenelor, că dragostea este supraumană şi că dragostea nu are nici o raţiune. Dacă dragostea este o forţă a universului, atunci obiectul ei suntem noi toţi. Se poate remarca că nu e obligatoriu să iubeşti un alt om: poţi iubi un oraş, sau o casă, sau o carte, cu aceeaşi pasiune şi cenzurat doar de diverse tabuuri. Sunt convins că, dacă ne luăm un sistem referenţial potrivit, putem afirma la fel de bine că oraşul sau cartea ne iubeşte pe noi. Nu e nimic în neregulă, deci, să spunem şi că un oraş poate iubi un copac, sau că o piatră poate iubi o stea, sau că o găină poate iubi un borcan, sau că o teoremă poate iubi un mormoloc, sau că Platon poate iubi vaca. E chiar probabil că suntem înconjuraţi, la tot pasul, de astfel de amoruri fulgerătoare. Le vedem semnele şi consecinţele peste tot.
Universul e un mare narcis.