Cu leapşa asta, blogurile se transformă în forumuri. (Sau în oracole 🙂 )
Deci, 5 vicii, îmi zice Ragna să zic. (Ragna o fi venind de la Ragnarök?) Ce-or fi alea vicii, defecte pur şi simplu, sau aşa, un fel de slăbiciuni, sau de dependenţe?
O variantă ar fi să amestec lucrurile şi să enumăr repede şi bowdlerizat: lenea, substanţele psihostimulente (Camelia sinensis, Ilex paraguariensis, Coffea arabica), ieremiadele (adică-mi place să-mi plâng de milă), teama de singurătate (ceea ce e vicios, pentru că oamenii trebuie să fie doar scopuri, nu mijloace), gurmandeţea, etc, etc.
Însă, până la urmă, cum spuneam şi altcuiva, cred că Baudelaire avea dreptate: cel mai mare viciu este Plictisul. Nu mă gândesc la plictiseala obişnuită a lungilor după amiezi, ci la Marele Plictis, l’ Ennui, proprietatea comună a tuturor oamenilor de a deveni insensibili, mai devreme sau mai târziu, la orice. (Moartea însăşi e tot plictis, plictisul corpului.) Plictisul ne face să creştem doza substanţei vicioase, sau să anticipăm lipsa de interes pe care am avea-o pentru încă o trudă. Datorită Plictisului ridicăm toate pânzele şi tot datorită lui le coborâm, una câte una.
Aşadar, Plictisul este Primum Movens al oricărui viciu. Într-atât încât m-am întrebat pentru o clipă dacă nu cumva Plictisul e divin. Dar mi-am adus aminte de “privatio boni” (“nu există Rău, doar absenţă a binelui”), doctrină în care eu aleg să cred: e uşor să cazi, e greu să zbori. Plictisul e tendinţa naturală a materiei de a fi cât mai amorfă şi nemişcată. E principiul al doilea al termodinamicii. Viciile sunt fireşti, pentru că dezordinea e firească; de asta le cădem victimă. E de datoria noastră să fim nefireşti, pentru că asta înseamnă viaţă.
Natura nu există.
Sunt nefiresc, deci exist.
