Discutam cu domnul Ştefan Tălpălaru despre paradoxe. Mai ales despre alea ale lui Zenon. Presupun că le ştie toată lumea: demonstraţiile conform cărora nu ne putem mişca şi nu putem ajunge nicăieri. (Fiindcă mai întâi trebuie să parcurgem jumătatea distanţei, dar mai întâi jumătatea jumătăţii distanţei, şi tot aşa la infinit, aşa că vom fi demult oale şi ulcele înainte să fi putut încheia măcar un pas.)
Ştefan, dacă am înţeles eu bine, aduce contraargumentele aristoteliene: timpul e continuu, greşim când ni-l imaginăm ca o succesiune infintă de “prezenturi” instantanee pe care să le parcurgem; la fel şi spaţiul: nu e o serie infintă de puncte fără dimensiuni.
Pe mine Aristotel nu mă convinge. Poate sunt eu prea “thick”. De fapt, cu cât stau mai mult să mă gândesc, cu atât ajung să cred că Zenon avea dreptate. Că, oricât m-aş strădui, nu o să mă mişc de pe loc. Nu o să fac absolut nimic. Toată viaţa, o strădanie lungă, strădania statuii de a se da jos de pe soclu, strădania pietrei de a creşte.
Totuşi, aparenţele mă contrazic: pare evident că, din când în când, foarte rar, ajungem totuşi undeva. De unde provin aceste aparenţe? Eu cred că există doar două explicaţii posibile:
- Eram la destinaţie de la bun început, doar că ne-am dat seama mai târziu. Un exemplu siropos: dacă eu ajung să o iubesc pe X, înseamnă că am iubit-o dintotdeauna. En somme: eternitatea
- Teleportarea. Spuneţi-i intuiţie. Sau altcumva, cum vreţi. En somme: miracolul. (Asta de fapt nici nu e explicaţie, e doar inexplicabilul.)
