Zidul din strada Columbelor

Eram, acum vreo 2 ani, într-o vacanţă, undeva foarte departe, unde nu existau televizoare, internete, ziare noi. Doar o grădină şi o pianină Hupfeld’s Phonoliszt (o veche prietenă de-ale mele). Ca să-mi colorez lungile momente de lene, când nu mă plimbam pe dealurile frumoase şi prin satele uitate de lume din jur, când nu scriam scrisori de amor, nici nu compuneam en amateur triste teme, scotoceam prin biblioteca reşedinţei mele. N-a mai fost îmbogăţită de peste 20 de ani.

Acolo am găsit un articol al lui Simion Săveanu, din 1975. În el povesteşte cum, din întâmplare, în timpul unei plimbări fără ţintă într-un vechi cartier bucureştean, dă peste un zid fortificat medieval. Dă şi adresa: Str. Columbelor. Urmează nişte istorisiri fascinante (din păcate sunt prea lungi ca să le transcriu aici, în capitolul de vicii e trecută şi lenea), bine documentate: domnul Săveanu aduce arheologi şi arhitecţi, descoperă intrări în galerii secrete, şi află, după multe scrisori şi căutări, că zidul era rămas dintr-un conac, ce a aparţinut casei Eliad. Eliazii erau nişte boieri bucureşteni. Unul dintre ei, Athanase Eliad, era staroste peste toţi săpunarii. (De altfel, toate pământurile din acel cartier aparţineau cândva unor negustori bogaţi. Mântuleasa era nevasta boierului Mantu). La momentul scrierii articolului, zidul era mare, ajungea pe strada Logofăt Udrişte şi se pierdea printre casele vechi din strada Mircea Vodă.

Bineînţeles că, reîntors în Bucureşti, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg să explorez teritoriul. Mă plimbasem de multe ori pe acolo, atunci când refăceam paşii bucureşteni ai lui Eminescu, descoperind azilul în care a murit, sau atunci când am fost să văd şcoala în care a învâţat Eliade, chiar înainte să o demoleze Băsescu, sau atunci când (cred că) am descoperit bordelul din “La Ţigănci”. Însă străzile din jurul Căii Călăraşilor au proprietăţi stranii, îşi schimbă direcţia şi uneori clădiri dispar sau apar ca din pământ. O dată, când mă uitam la un fel de conac părăsit din Mântuleasa, un domn în vârstă s-a oprit lângă mine uimit, şi a exclamat: “Extraordinar, locuiesc aici de 40 de ani şi e prima oară când văd casa asta.”
Iar misterioasa stradă a Columbelor e pe malul celălalt al Călăraşilor, într-o zonă pe unde nu prea mai umblasem. Pe scurt, m-am rătăcit rapid. Străduţele deveneau din ce în ce mai mici şi mai anacronice: am dat peste vechiul liceu evreiesc (părăsit şi el) pe care unii îl credeau pierdut, am dat peste casa lui Anton Pann, am intrat în biserici cu moaşte de legendă, am făcut mormane de descoperiri fantastice, însoţit de un alai de puradei şi animale domestice vagaboande ciudate.
La capătul a 5 ore de vară bucureşteană (incluzând, e drept, pauzele prin lactobarurile chioare), nu găsisem însă nici măcar strada Columbelor. Spre seară, fără speranţe, mi-am încercat norocul luând-o pe o ulicioară vis-à-vis de Popa Soare, care pe hartă era marcată ca fiind fundătură. Nu era. Se termina într-o piaţetă, şi din piaţetă răsărea, evanescentă şi hyperboreeană, STRADA COLUMBELOR. Sau ce mai rămăsese din ea. Dezamăgit, am descoperit una dintre frontierele lumii: un infam spate de bloc.

Mai era acolo un mic loc de joacă, pentru copiii blocului. Şi în locul de joacă, nişte tufişuri. Iar în tufişuri, nişte rădăcini mucegăite de zid. Am presupus că mă aflam în prezenţa rămăşiţelor zidului Eliazilor, răpus de Ceauşescu sau de alţi ciocoi, mai noi, poate.
Nu ştiu nici acum dacă aveam dreptate. Poate că erau doar nişte cărămizi fără sens. Pe atunci n-aveam aparat de poze, mă gândesc să mă reîntorc să pozez, dar cartierul se lasă oricum foarte greu prins în dagherotipie, fiind foarte timid şi rarefiat, ca o doamnă bătrână şi bolnavă. Poate mă luminează cineva, vreun localnic.

Mă tot învârt în cercuri largi în jurul enigmei străzii Ţepeş Vodă. Nu îndrăznesc să merg acolo. Nu ştiu de ce, cel mai probabil n-o să descopăr nimic, dar tot am o teamă nelămurită, care mă împiedică şi mă atrage, mă ţine pe orbită. Dar despre asta, altă dată, sau poate niciodată.