Şklklklkl, pentru cei care nu-şi mai amintesc, este un drac de rang mic, cu care mă mai întreţin uneori. L-am întrebat deunăzi cum e în Iad.
– În iad stai degeaba.
– Păi şi în Rai, nu?
– Ba daaa, dar altfel. În Rai, stai degeaba, dar asta pentru că tot ce vrei sau trebuie faci (nu există diferenţă între vrei şi trebuie), se face singur. În Iad, nimic nu se face. De altfel, Raiul şi iadul sunt o chestiune de nivel şi există un continuum între ele. Să îţi explic: să zicem că o să scrii o carte. Ba nu, să nu zicem asta, că tu n-o să scrii nicio carte, şi o să revin la asta. Să zicem că inventezi un personaj.
– Ca tine?
– Ca mine, mă rog. Ei bine, acest personaj inventează la rândul lui un altul. Acesta, la rândul lui un altul. Şi tot aşa. Ei bine, cu cât ai mai mulţi autori în spate, cu atât eşti mai aproape de iad. Cum ştie orice scriitor bun (şi cum zice şi Pleşu în articolul ăla pe care vă tot certaţi voi), scrisul e mai curând o descoperire. Nu ai controlul personajelor tale. Ceea ce înseamnă că scriitorii buni habar n-au ce scriu, de fapt. Dar romanele nu se nasc din lumea sensibilă a ideilor, nici din vreo altă fantasmagorie platonicistă sau mistică. Ele sunt mai curând la cheremul inconştientului tău. Nu sunt decât o versiune mai săracă şi mai translucidă a ta. Un personaj are autonomie, dar lumea lui e mai mică şi mai imaterială. Un personaj inventat de un personaj va fi mai constrâns. Şi tot aşa. Destinul este un şir foarte lung de capricii, pulsiuni şi obiecte inconştiente, cum zice şi psihanaliştii.
– Deci şi eu sunt un personaj?
– Normal, că doar nu eşti Dumnezeu.
– Şi există vreo posibilitate să îmi cresc nivelul, să urc mai sus? Sau suntem închişi fiecare în bolgia noastră?
– Curentul rezultant este unidirecţional, însă pe parcurs, şi pe distanţe mici, uneori personajul îşi poate crea un autor, şi astfel accede la o versiune superioară a sa.
– Care sunt manifestările iadului?
– Neputinţa şi corolarul ei, procrastinaţia. Impresia că acţiuni simple îţi sunt imposibile, fără niciun motiv. Tot amâni, tot laşi pe mâine, şi uite aşa pici în iad, acolo unde absolult totul este amânat, şi unde ziua de mâine nu există nici măcar ca proiect. În iad, prezentul se lăbărţează la nesfârşit.
– Da, logic. În fiecare clipă, suntem autorii personajului care vom fi noi înşine în clipa următoare. În iad, nu mai ai ce personaj să creezi, deci nu mai există viitor. De aici şi chestia cu Paradisul pierdut şi nostalgia originilor.
– Whatever. Cu fiecare clipă amânată în favoarea celei prezente, te apropii de iad. Nu trăi clipa, clipa e iadul. Carpe diem e doctrina disperaţilor, aşa cum ai citit tu în Chesterton şi acuma scrii aicea pe blog. Ce ai de făcut, fă. Şi cu asta basta.
– E rău în Iad?
– Nu, nu e rău deloc, de fapt, e chiar agreabil să stai toată ziulica degeaba. Nu ştiu de ce atâta tărăboi.
– Bine, ce să zici şi tu, că e naşpa?
– Whatever.
About The Author
Aha, inseamna ca sunt in iad.
🙁
Dragă Pinocchio,
Nu înseamnă că eşti în iad, ci doar că îi simţi mirosul, ca noi toţi 🙂
Acum , ca starea de aminare si restul tacimului trebuiau sa poarte un nume si tu li le-ai dat, pot sa zic ca sint in iad big time. Dar nu ma pot scoate de aici pentru ca nu pot alege ce sa amin si ce sa fac. Mi se pare ca daca aleg ceva pierd timpul pe care l-as fi putut valorifica alegind altceva. Si facind ceva nu mai pot contempla, iar contemplind nu fac de fapt nimic si asa trec zilele si mi se prescrie viata.
PS. Noua infatisare e tare peste mina. Era mai bine inainte, cu textele luminate si aliniate pe partea dreapta. Si mai mahalagesc.
Sidon, de ce e peste mână? Tema asta, primită cadou, are avantaje tehnice nete. De ex., se încarcă mult mai repede.
Se citea mai distinct negru pe alb si era mai vibranta tema. Asta e otova, cu bejuliile astea si rosu vag de febra tebecista. En plus, pe dreapta iti captau textele privirea mai confortabil. Dar hai sa nu cautam pe dar la dinti. Iar daca se incarca si mai usor, inteleg.
Doamneee… nu inteleg nimic! stiu ca ma repet si “nu se cade”, dar chiar mi-e imposibil sa inteleg mare branza. oare n-am destul i.q. sau lumea asta a ta mi-e total paralela si cu asta basta? ca io dc nu obtin raspunsuri ma ingrijorez.
Livialila, când nu se înţelege ce scriu, înseamnă că aberez şi nu spun mare lucru. Sigur e doar vina mea, nu-ţi face griji. În general, aş vrea să nu fiu manierist şi preţios, dar uite că nu-mi iese. Atunci când sunt manierist şi preţios, e clar că nu am nimica de zis.
Dacă vrei, pot să şterg postul ăsta.
vlad, tu oi fi avand sindromu iona?
Vlad, ce-ai? cum sa stergi? fii pe pace, bre. mie imi place cand nu inteleg nimic, doar sa nu fie cu banat. ca stau si ma uit ca pe fereastra si ma mir si minunez tare si absorb tot. acum nu stiu unde se duce tot ce-absorb sau cum se schimba, da’ asta de fapt e grija mea sau cum sa-i zic. si uite-asa
nici io nu le-nţeleg pă toate, decât că-n iad toate se amână şi prezentu se lăbărţează la nesfârşit, numa că pentru Oblomov ăsta era chiar raiu pi pământu, şi el se simţea ca un îngeraş p-un noru, deci acuma nu mai înţeleg nici io nic.
hait!
se-ntelege, domle, se-ntelege. io am inteles chiar mai mult, si anume ca Şklklklkl e un drac curcan (pronuntati numele cu voce tare si o sa fie evident).
daaa, io zic că-i bun de antispam, lângă lulululuilila… ăla, şi pipicaca. mneavoastră nu zîceţi?
nuuuu. de asta data, stiu sigur ca m-am prins de-1 lucru: dracu’ cu pricina (ptiu! in san) a poposit dintr-o manea: “cea-ca-la-ca ci-chi-cea” doar ca in loc de “cea”, Vlad puse “şa”.
ca si cuvantu’ “ceacapaca” de-l am io la anti-spam acu’, care vine de la “ţaca-paca”.
Vlad, lumea ideilor nu este sensibila. Sau ai ajuns sa pipai ideile?:)
Nu, ăăăă, e sensibilă fiindcă e uşor de jignit, ăăăă, nu mai ştiu ce să mai zic ..