Era ca şi când nişte legături puternice şi organice se instituiau între părţi din el însuşi şi obiectele sau fiinţele înconjurătoare. Din acest motiv, nu arunca niciodată nimic: un asemenea gest, ruptura de obiectul aruncat, l-ar fi durut. Tot din acelaşi motiv, nu se îndepărta prea tare de casă. Casa îi era ticsită de obiecte diverse, toate ataşate de el prin fire dure.
Se simţea legat de blocul de vis-à-vis, pe care îl vedea în fiecare dimineaţă când deschidea geamul. De străzile pe care le parcurgea până la serviciu. De serviciu nu era foarte ataşat, pentru că se ataşa doar de obiecte şi fiinţe, nu de acţiuni. Detesta acţiunile, întrucât orice acţiune e o schimbare. Era conştient că totul se schimbă în jur şi asta îl rodea lent pe dinăuntru. Fiecare moment se aduna sumei care îi era moartea. Anii îl împăcaseră oareşcumva cu ideea asta, se gândea la el însuşi ca la un căpitan care se va scufunda împreună cu corabia sa.
Era ataşat şi de un număr de persoane, de a căror prezenţă era dependent cu disperare. E greu să spunem că nu suporta singurătatea. Singurătatea nu avea niciun sens, pentru că niciun compartiment al fiinţei lui nu rămăsese singur, fiecăruia îi erau asociate unul sau mai multe lucruri exterioare.
Aşa se face că, treptat, universul în expansiune accelerată îl făcu din ce în ce mai rarefiat, până când nu mai putu fi recunoscut ca entitate şi se dezintegră complet. Fragmente răspândite din el puteau fi găsite la început mai peste tot, însă o dată cu trecerea anilor devin din ce în ce mai rare. Am găsit o unghie de la mâna lui stângă între paginile unui tratat de artă decorativă din 1902, cumpărat anul trecut din anticariat şi pe care de-abia deunăzi am ajuns să-l răsfoiesc. Am încuiat cu grijă în seif mărturia fragilă a existenţei acestui om şi a imensei lui iubiri faţă de lumea înconjurătoare.
About The Author
Nu-mi place de omul ăsta. Duce o existenţă banală. Cu rarefierea lui cu tot.
Omul asta imi aminteste de picturile lui Dali.
Sigur ca detesta schimbarea: Daca din 1902 pina acum nu s-a schimbat cu nimic 😉
Nu din orgoliu nemasurat al imperialismului expansiunii identitare adeneul se disemineaza pina in firul de par ci doar de teama sufocarii adevarului subiectiv de impotrivire la schimbare de catre adevarul obiectiv al expansiunii cu orice pret.Diseminarea esentei in ordinarele si banalele seifuri ale obisnuintei este cea mai empirica dar si cea mai la indemina metoda de a vulnerabiliza remanenta si a da de lucru obsedatilor.
imi place povestea. si “fire dure”.
Nabbu, îmi pare rău, pentru că e posibil să mă fi gândit la tine când am scris asta.
Maria, bine ai venit pe la noi. Picturile lui Dali, hm, poate, de ce nu?
Pinocchio: cum nu s-a schimbat? S-a pulverizat. Nu că ar fi vrut.
Doru, ca de obicei, mă întreb ce-oi avea tu cu mine, nene.
Simina, sărumâna.
Asta trebuie sa fie fericirea: sa ai fiecare compartiment al fiintei tale plin cu ceea ce iubesti. Poate intristarea nu era pentru el..
Doru mi-a amintit ca mi-e sete si am baut un pahar mare de apa (multumesc)
Dali are un numar de picturi in care obiectele sunt contopite in personaje si se descompun prin expansiune (sau cel putin asa mi-a ramas mie intiparit in minte)
sa nu doresti schimbare inseamna sa fii impacat cu tine. un Dali nu prea cred sa fi avut teama. oricum dezordinea il caracterizeaza: ce cauta o unghie in carte? e semn de carte clasic?
doru, tu nu ai numai probleme cu vlad, vad. te-as invita la mine in blog sa purtam o discutie de lemn, dar mi-e teama ca o sa devii obsedat dupa…blog. 😛 suficient de erbicida?
“diseminarea esentei in ordinarele si banalele seifuri ale obisnuintei este cea mai empirica dar si cea mai la indemina metoda de a vulnerabiliza remanenta si a da de lucru obsedatilor”…Sprite,e intr-adevar lemn,dar ce esenta!! Maria,apa nu ti-aduce mare lucru,poate doar niste aplauze ale ANONIMILOR…Vlad,in afara de faptul ca reusesti sa-mi provoci punctul de vedere fara sa ma banezi dupa aceea,nu am nimic cu tine…nene.
Povestea ta imi aduce aminte de un documentar despre oameni care, asemeni omului tau, nu aruncau nimic. In scurt timp, nu mai puteau sa intre sau sa iasa din casa. Era ca si cum propria casa ii respinge.
Cu aceasta imagine in cap, cred ca universul nu l-a mai suportat pe omul cu unghia regasita si de aceea l-a rarefiat si expulzat.
dah, ce esenta!!! esti mandru de tine, ai?!? :))
pe omu asta nu l-au rapit extraterestrii care au lasat o urma de ADN simbiot din care s-a nascut o epopee?
“pe omu asta nu l-au rapit extraterestrii care au lasat o urma de ADN simbiont din care s-a nascut o epopee?”..si te laudai ca ma inviti la o limba de lemn fara masline!
wath? in mahala avem si obsedati…literari? ma refeream la “omul” din blog!! si nu, nu era o invitatie “dintr-aceea”, hmmmm
bineinteles ca nu era o invitatie “dintr-aceea”,am inca rezerve in a mi te imagina cocotat pe un car alegoric insultindu-mi toleranta.
Elena, da 🙂 Putem să ne gândim şi la sindromul Diogene. Dar ambele sunt doar un pretext.
povestea e intotdeauna un pretext, dar mai interesanta decat justificarea unei idei este ideea insasi… de aceea indraznesc sa intreb pentru a elimina orice presupunere, pretext pentru ce?
Pretext pentru un alt pretext. Pentru poveste însăşi.
dorulet beculet, dupa cum te auto-personifici iti doresc in continuare o iapa toleranta.
btw, nu scapa nici unu…in recunoastere. :))
p.s. de ce o detestati pe vasilica?
Unghia aia, nene, zic eu ca nu era un simplu fragment. In unghia aia zace implodata intreaga esenta a omului cu pricina, redusa la minimul necesar pentru conservarea unui inteles. Toate celelalte fragmente raspandite cine stie unde il contin in aceeasi masura, complet si exhaustiv, si el e in toate acele fragmente simultan. Si uite ca imprastiindu-se nu numai ca nu s-a risipit, subtire si imaterial, in haos, ba chiar a reusit sa isi ancoreze existenta in miliarde de puncte distincte, colorand cu atomii lui harta unei galaxii fara margini fixe…
Nusitatu,si tu vrei s-o ajuti pe Maria sa se lase?
Fiindca veni vorba de “sindroame”,ce crezi Vlad,Diogene vine dupa Stendhal sau dupa Paris? Te intreb ca ostatic al lui Sprite care vrea cu orice pret sa-mi arate Stockholmul.
Eu doar vreau să se mai înţeleagă ceva din lista asta de comentarii.
dar ce inseamna “a intelege”?si cit de departe este notiunea de “monopol”de raspunsul la aceasta intrebare?
Doru, dacă mă întrebi, o să-ţi răspund. Am rămas puţini cei care lăsăm comentariile “la liber” pe blog, în zilele în care oameni excelenţi şi care au ceva de spus îşi parolează blogurile. Eu unul nici de banat nu am banat pe nimeni, până acum.
Democraţia e totală. Puteţi scrie aici fix ce vă trece prin cap. Sunt egalul vostru în drepturi de comentator. Aşa că nu îmi exercit nici un pregorativ administrativ când vă rog să mai creştem niţel raportul semnal/zgomot, eventual prin reducerea zgomotului. Nu mă aştept să fiu şi luat în seamă, dar sunt dator să încerc, măcar pentru acei cititori care, din motive inexplicabile, sunt interesaţi de discuţiile de aici. Cu asta am încheiat subiectul, puteţi continua să faceţi ce vreţi dumneavoastră.
apropo de toate raspunsurile pe care mi le-ai dat pina acum:ce este domnule PREJUDECATA?
in perceperea raportului semnal/zgomot,bineinteles.
MANDRIA mea este ca mi se permite sa fac putin zgomot în mahala, cu speranta sa nu degradez prea mult SNR 🙂
PS A disparut fereastra unde ma mai puteam hlizi ? Definitiv si irevocabil ?
B. of the Comp., dumneata nu faci zgomot. Cutia a dispărut că necesita reparaţiuni.
B. de Comp.: tot respectul, cu plecăciuni, maître!