Ştiu că n-am mai scris mare lucru în ultima vreme, dar ce vreţi să scriu când afară e primăvară? Pe lângă petalele magnoliilor, ce sunt foile pline de scrisul meu veşted? Citiţi mai bine blogul magnoliei, că uite, posturile lui acuş încep să se scuture.
Însă, văzând eu un post arheologic al Madelinei, în care am găsit vremea când mă încăpăţânam să-mi caut fericirea în lucrurile mici – ca şi când aş fi fost vrednic de ele, ceea ce nu sunt nici astăzi, mi-a venit ideea că aş putea face ceva totuşi. Aş putea rememora lucrurile mici şi defuncte, de care nimeni nu se mai poate bucura.
Deşi, la propriu, plopul din Titu numai mic nu era.
Mergeam la Pucioasa cu trenul. Un personal masiv şi din când în când supraetajat, mirosind a catran şi a fum de Mărăşeşti, acel buchet unic al personalelor româneşti, aromă care uneori, la ora la care se scoală găinile, se revarsă din Gara de Nord şi umple toţi Bucureştii. Iuţeala medie era de vreo 30 km/h, şi se oprea în toate haltele. (Vorbesc la timpul trecut, dar cred că personalul de Pietroşiţa încă există, monument inebranlabil al unei alte scale de măsurare a timpului)
În gara din Titu oprirea dura mereu mult, vagoanele se scorojeau lent la soare, lumea cobora şi bea apă de la tâşnitoare, fuma vreo zece Mărăşeşti, mânca nişte pâine cu parizer, toate sub un gigantic plop. Copil fiind, îmi era greu să-mi dau seama dacă era mai gros decât înalt sau viceversa. Să-i dau ocol ar fi luat aşa de mult, încât cu siguranţă aş fi pierdut trenul, mama şi tata ar fi plecat fără mine, iar eu aş fi rămas singur, pierdut pe vecie în labirintul fierbinte numit Titu.
Cum să reînviez amintirea măreţului ciot de început de lume? Să întocmesc harta tranşeelor adânci din scoarţă, în care mă ascundeam cu totul? Le am şi acum înaintea ochilor. Bineînţeles, asta n-ar folosi la nimic: pentru mine, ele au un înţeles intraductibil, ireductibil. Şi aşa îmi dau seama că întreaga mea întreprindere e inutilă. Trunchiul plopului îmi traversează mintea, din motive pe care nu le înţeleg, însă nu ştiu nici pe unde intră, nici pe unde iese. Aş fi vrut să-mi iasă pe gură, sau prin degete, crăcile mari, şi să o în sus. Mi-ar plăcea să cred că trece în mintea altcuiva, altui copil care încerca să-i dea ocol într-una din verile crunte de acum zeci de ani, în timp ce personalul de Pietroşiţa se scorojea la soare.
La un moment dat, plopul din gara Titu a dispărut. L-au tăiat, şi au smuls buturuga din pământ. Cum nu am mai trecut de zeci de ani prin Titu, nu ştiu dacă nu cumva câmpia s-a surpat în caria astfel formată.
Aoleu, cum m-am melancolizat de la postarea asta a ta! Si cum mi-a venit in minte culoarea verde crud a copacilor de acasa care nicaieri in lume parca nu e la fel…
Cred ca stiu de care plop vorbesti. Era spre capatul de nord al garii, spre Pucioasa? (mai era si unul spre Bucuresti, parca) Titul ala, prin care si eu, aproape saptamanal (intre 1988-1996), a inseamnat atat de mult si pentru mine, cand abia trecusem de 2o de ani. Titul mult mai modernizat si mai curat de astazi si-a pierdut toata savoarea statiei si rascrucii de drumuri ferate, asa cum era pe atunci, ighesuita si imputita, in culori palide sufocante, plina de muncitori, in timpul saptamanii, si de studenti, in weekend.
Pana sa vad satele din Mehedinti si mai tarziu din Delta, Titu era cea mai apasatoare localitate prin care trecusem vreodata.
P.S. Traseul meu era acelasi, dar din sens invers, Bucuresti-Pucioasa.
Liviu, tare mult mă bucur că îşi mai aminteşte cineva de plopul ăla. Aşa sunt sigur că nu l-am visat. Şi eu mergeam Bucureşti Pucioasa, şi invers. Şi ai mei înaintea mea. Mulţumesc mult pt comentariu.
Lulu, noroc că ne putem aminti culoarea aia, astfel transportând-o şi pe alte teritorii, în noi civilizaţii, unde nici un om nu a mai pătruns!
E ceva cu plopii astia. Si eu imi amintesc din copilarie plopii de langa Liceul Pedagogic unde preda maica-mea, si plopii de langa un liceu din Rosiori , unde nu am stat decat o zi cat un examen de bacalaureat al mamei. Din liceul ala inca imi amintesc foarte clar sala de clasa transformata in dormitor pentru un copil de 6 ani, si plopii pe care-i vedeam pe geam.Si toate drumurile cu masina in copilarie erau pazite de plopi. Chiar imi lipsesc plopii de pe marginea drumurilor.
Dar, ciudat, desi opt ani, aproape zi de zi am trecut prin gara din Titu, plopul ala nu-l mai stiu.Probabil imi pierdusem ochii de copil.
he he, ce-am alergat io după personal în titu… a naibii apă minerală de la chioșc
Vlad, de fapt, daca nu era oda ta, poate imaginea plopului din Titu ramanea pierduta definitiv si la mine in cap. Dupa ce ti-am citit postul tau de aici, mi-am amintit mai multe despre Titu.