Toți scriitorii, buni, proști, faimoși, anonimi, vor să spună același lucru. Dar pentru că, în cele din urmă, nu reușesc, spun altceva, și în acel altceva stă toată diversitatea literaturii. Tot ceea ce se scrie e așadar un eșec, unul minunat, pentru care suntem recunoscători, dar o îndepărtare de la subiect oricum. Un scriitor foarte bun poate reuși să se învârtă cumva în jurul subiectului, așa încât, atunci când ești luat de valurile unui roman fluviu, și tumultul personajelor și evenimentelor incontrolabile ți-a amorțit simțurile și ți-a obosit mușchii cu care te agăți de pagini, începi să-l întrezărești, undeva, pe mal, departe, fără ca vreodată să devină tangibil. (Dacă ar deveni tangibil, atunci nu am mai avea de-a face cu literatură.)
Când vameșul i-a cerut lui Lao Ți să-și dovedească identitatea, care în cazul lui, era însăși înțelepciunea instituționalizată, Lao Ți, al cărui atribut principal era bătrânețea eternă, având deja părul alb când se născuse, după o gestație de 62 de ani, a scris o întreagă carte în care a încercat să dovedească contrariul, cât de neînțelept și ignorant este. Nu putem ști de ce a făcut asta, poate că și-a dorit ca vameșul să-l aresteze, iar el să devină un tâlhar. Ne putem imagina o clipă cât de seducător ar fi putut să fie acest gând pentru un etern bătrân funcționar în cea mai măreață organigramă care a existat vreodată și anume China antică și medievală. În schimb, legenda spune că vameșul a rămas uimit de înțelepciunea aproape infinită a cărții, și l-a lăsat pe Lao Ți să treacă.
Mulți ani mai târziu, un scriitor argentinian scria o povestire în care încerca să și-l imagineze pe Averoes nereușind să-și imagineze conceptul de teatru. Scriitorul argentinian recunoștea, în final, că probabil nu a reușit să și-l imagineze corect pe Averoes și eșecul acestuia de a-și imagina teatrul, deși cititorul intuiește că eșecul scriitorului era de fapt scopul povestirii.
Încerc să găsesc un final potrivit pentru acest post, care să nu fie nici o învârtire după coadă, punerea repetată în abism de care sunt convins că v-ați săturat, nici o deviere de la subiect. După cum ați putut citi la începutul postului, acest lucru este imposibil – iată punerea în abism, și primul eșec. Mă duc să-mi cumpăr niște covrigi superiori (gata, am deviat și de la subiect).
fie-mi iertata ignoranta, dar as vrea sa stiu mai multe despre aceasta teorie a “esecului literaturii”, caci e prima oara cand o aud enuntata. e de notorietate sau e personala?
PS. citind finalul postului, printr-o asociere de idei, am ajuns sa-mi amintesc despre teroria fractalilor… pe cand un post despre haos, ordine, infinit…?
Da, scriitorii ajung des acolo unde nu gandeau, ratandu-si propria propunere, dar nu cred ca toti vor sa spuna acelasi lucru. Sau care ar fi lucrul ala?
Se poate vorbi deci de un esec al OMULUI din spatele creatorului si nu despre esecul LITERATURII care “se exista” de capul ei exact dupa ce, chiar ca ratare a intentiei, a iesit din capul omului. Iar asta e valabil pentru toate artele.
Ca bine ziceai de covrigei. Mi-au mai ramas de ieri cativa in geanta. Sunt buni, desi au ceva inferior in ei 🙂
Liviu, păi, dacă aş reuşi să spun lucrul ăla….
Dar bănuiesc că trebuie să fie ceva simplu, asemănător cu “mi-e foame”.
Catherine, nu ştiu dacă teoria e de notorietate. Eu trăiesc cu impresia că am inventat-o, dar, raţional, ştiu că nu am inventat nimica şi nu ezista lucruri originale.
eeeee, tre’ sa scrii doar ca sa-ti placa ce scrii. restul e de jur imprejur.
Eu nu ştiu de ce wikipiştii ăia au scris “abyme” cu “igrec”, că doar toţi băieţii ştiu: “l’accent de la cîme est tombé dans l’abîme”.
Esecul e de multe ori un triumf nesperat. Adevaratii creatori se lasa dusi de harul lor si isi depasesc propriile asteptari sau pretentii. Emily Dickinson nu a creat pentru public, nu a vrut si nu a cautat succesul, si, totusi, a ajuns unul din cei mai mari poeti ai lumii( daca ziceam poete, o comparati doar cu poetele…)Asta e triumf neasteptat, nu esec.
Poate ca esecul vine din faptul ca toti scriitorii vor sa spuna” sunt”. Si, in loc, se trezesc ca opera ” este”. Adica au creat ceva in afara lor.Buna, proasta, o carte e o lume. Trebuie sa fie si Ferentari si Parnas in literatura. Si uneori avem asa un dor de Ferentari, nu-i asa? Facuram deci teoria creatiei, in care creatorul se poate pierde ca intr-un abism, fara sa-l creeze.Ce zice don Druga.
Cred ca am batut campii suficient ca sa ma calific pentru covrigi.Mie imi plac covrigii de Buzau. Si tot nu mi-ati spus cum poti pune rafinatele diacritice pe un blig sau forum.
Păi, Dili, aşa cum pui diacritice în orice chestie în care poţi introduce text: dacă eşti în Windows, clic pe Task Manager, apoi Toolbar -> Language Bar. Mai departe te prinzi tu, oricât de atehnică ai fi. Deşi…
Vlad, cred ca e si mai simplu decat \”mi-e foame\”. Mai simplu si mai mare: creatorul vrea sa se simta traind. Aici mai e inca o smekerie: alegand forma asta de… exprimare a vietii, se face olecutza nemuritor 🙂 Pe aia carora le-a iesit planul initial sau au dat-o bine la brodeala ii numim mari creatori, genii, \”meseriashi\” si, lucru sigur, devin nemuritori forever and ever.
diligentreader, si mie tot de Buzau, desi am mancat unii din (nu “in”) Amsterdam mai mult decat agreabili 🙂
in loc de “mai e inca o smekerie” a se citi, cu indulgentza :), “mai e o smekerie”
Apunct, mi-a pierit orice impuls de perfectionare. Daca devin perfecta ca matalutza,si iau naravul sa dau peste nas tuturor care nu-s ( singurii) destepti pe lume?!
Desi, nu stiu de ce, am o stranie senzatie ca esti un Mr. Hyde.
Hă? Nu, nu e, e el însuşi!
interesant… poate totusi unii au control si creeaza cam ce-au ganditinitial. altii se lasa furati de ceea ce zic, cine stie…
tu, din cate inteleg, atingi ideea ca nu esti constient deplin de 1 lucru si de-aici deriva esecu’?
Nu, de fapt, era mai simplu. Ideea postului era că impulsul de scris e mai important, pentru scriitor decât ceea ce scrie, şi că impulsul ăla îl au toţi scriitorii. Cu alte cuvinte, că foarte mulţi scriitori (cel puţin din biografiile citite de mine) nu dau peste o idee sau o poveste pe care vor să o spună, ci încep prin a vrea să spună ceva, povestea venind ulterior.
Ori, în acest caz, ce vor să spună scriitorii în spaţiul mai scurt sau mai lung între intenţia de a scrie şi găsirea poveştii? Probabil acelaşi lucru. După care îşi găsesc ideea, povestea, şi se pun în slujba ei, controlând-o mai bine sau mai rău, dar asta e o etapă ulterioară. Sper că sunt inteligibil la ora asta şi cu mahmureală.
da, esti
impulsul de a scrie… da. se cheama talent (oare ce-o mai fi si asta, mai exact?…), frustrare… ce?
Nu ştim, dar probabil cauza lui e la nivel colectiv, nu individual.
Ajunsei aici-sha ieri. Nu stiu cum am nimerit locul asta, dar mi-a facut bine ca un pahar mare cu apa proaspata dupa o zi cainoasa (si ieri a fost o zi cainoasa pentru mine).
O sa mai trec pe la dumneata si poate ma urnesc sa bag si diactritice.
Bogdaproste pentru apa 🙂
Dumitrel, să trăieşti, maică, io îţi mulţămesc că ai trecut pe la noi. Când mai ai zile câinoase, să ştii că la noi e deschis non-stop.
“Soluţii pisicoase pentru zile câinoase”, cum ar veni…