Life hacks: feng-shui

Stăteam azi liniștit în noul meu cabinet, între doi clienți.
Noul „meu” cabinet. Nu e al meu, doar dau consultații în el, dar are și alte funcții, de exemplu e și sală de ședințe. Ca atare, e uriaș. Dacă în cealaltă policlinică stau într-o debara fără geamuri (unde acum e și foarte frig), cel de aici e ditamai salonul demn de marea burghezie.
Cum ziceam, stăteam liniștit în el. Într-un colț al lui, unde se află micul birou și două scaune. Ca un fel de cabinet în cabinet.
Priveam în jur: încăperea e aproape goală. Sunt două rafturi de cărți, goale și alea. Nu îndrăznesc să-mi aduc cărți acolo. Nu vreau să mă simt prea ca acasă. Mai sunt o canapea, trei fotolii, două lampadare. Pe pereți sunt trei tablouri mari: un buchet de flori, un coș cu fructe răstunat și un peisaj pastoral cu mesteceni. Toate în ulei, completând impresia de salon burghez părăsit. Lumina vine pe geamurile generoase dinspre stradă, care nu sunt de termopan! ce chestie!

Totul era cât de ordonat și liniștit se poate, în calmul înșelător dinaintea următorului pacient. Dar ceva era în neregulă. Imposibil de zis ce, o tensiune negativă subtilă, o pâlpâire de nerăbdare, o umbră de angoasă pe pereții alb-gălbui, un fel de vertij intrinsec încăperii. Am deschis geamul, să aerisesc. Nici măcar ciripitul primăvăratic nu a izgonit senzația. M-am așezat la loc, la birou. Apoi mi-a venit ideea, pe care v-o împărtășesc și vouă.

M-am ridicat și am strâmbat toate cele trei tablouri. Nu în același sens, ci alternativ, spre stânga, spre dreapta, iar spre stânga. M-am așezat la loc! Ei bine, așa da! Încăprerea se schimbase cu totul! Liniștea posacă dispăruse, o viață nouă se înfiripase sub ochii mei! Tensiunea dinainte era tot acolo, dar nu mai era singură, o sumedenie de noi emoții prinseseră glas, teamă, ușurare, oboseală, energie, speranță, dragoste, prietenie, dispreț și încă ceva, ceva ce simte marinarul când se ține de catarg (nu știu cum se cheamă emoția asta, probabil că are un un nume din ăsta caraghios nautic, gen sabordare sau arbore gabier sau puntea teugii).

Mult mai bine. Desigur, cineva va îndrepta tablourile la loc. N-are nimic, o să le strâmb din nou. Și tot așa. Până când? Până când mai e suflu și suflet în noi.