Ziua școlilor deschise

În dimineața asta am făcut ceva interesant. M-am oferit voluntar să ajut grupa mare de la grădiniță să viziteze școala de vis-à-vis. E ziua porților deschise, sau ceva de genul ăsta, și era nevoie de vreo doi părinți coloana de dooj de copii să parcurgă cei 200 de metri până la școală. Eu oricum, miercurea sunt de serviciu seara, și, probabil, fetele mele vor merge chiar la școala aia.
Atâta doar că exact la aceeași școală mergeam și eu, când eram mic. Nu mai intrasem acolo de vreo 25 de ani. Decât ca să votez, dar nu se pune. Se pune vreodată votul la ceva?
Alors, ça m’a fait tout drôle. Nu pot spune că eram emoționat, nu în sensul convențional al termenului. Nu am nostalgii stupide legate de copilărie. Școala primară a fost pentru mine un loc au traumelor și al plafonării. Acolo am învățat să nu-mi pese, să nu-mi fac temele, să trag chiulul, să evit să primesc rigle peste palmă, că unii sunt mai egali decât alții și eu sunt printre cei mai puțin egali. Lecții valoroase, îmi prind bine și azi. În gimnaziu a fost mai bine, venise revoluția, școala a primit numele ei actual, de poetesă franco-română simbolistă (J’ai balancé mon rêve ainsi qu’un feu de cierge / Dans la lumière en fleur où l’Orient émerge), eram îngrozit și îndrăgostit, toate marile speranțe băteau cu pumnii în ușa mea. Dar nici după vremea aia nu sunt nostalgic. Tinerețea e irosită pe tineri iar eu am irosit mai toate ocaziile de a-mi trăi bine adolescența, deși le-am ocolit cu grijă și pe toate cele care ar fi putut să mă trimită în șanț, deci sunt câștigat.

În fine, nu, nostalgic nu eram, dar ceva era cu mine, că un băiat din grupa mare m-a întrebat dacă plâng. Nu, nicio lacrimă. Dar o schimonoseală era pe fața mea, pasămite. Noroc că venisem acolo cu misiunea expresă de a documenta fotografic întâlnirea, așa că m-am ascuns după aparat.

Ce să mai zic? Pe scurt a fost așa: am mers, pe strada școlii, pe mijlocul carosabilului, cu toți copiii, pentru că trotuarele erau complet ocupate de mașini. Ne lipeam de mașinile parcate și pline de noroi când alta trecea pe stradă. O clipă m-am gândit să trimit pozele la Poliția Locală sau unde naibii se trimit, dar cu norocul meu, am fi primit noi amendă. Ce căutam pe stradă cu copiii? Niște inconștienți. Din loc în loc, grupuri de adolescenți fumând și ascultând hip-hop. Da, stăm în centru, nu era cu manele.  Urăsc adolescența, pe a mea și pe a altora. Să ai tu atâta agresivitate încât să răstorni lumea stupidă în care te afli și să faci una în loc, și să o irosești pe jocuri de cățelandri colțoși și substanțe psihotrope. În fine, am ajuns la școală, ne-a primit doamna învățătoare. Haosul de pe hol era cum mi-l aminteam, sigura adăugire erau șirurile de copii care ședeau direct pe jos, rezemați de zid, lipiți de ecranele de smartphoane. Dar erau destui care se hârjoneau și alergau, slavă Domnului. Eu unul, din clasa a doua, nu am mai coborât niciodată pe scări folosind treptele, doar balustrada. Și în clasă a fost frumos, puștanii de grădiniță s-au așezat în băncile de școală, elevii de primară s-au dus la tablă și au spus poezii și au prezentat niște cadouri făcute cu mâinile lor pentru cei mici. Frumos. Tabla era albă, nu neagră ca pe vremea mea, și un proiector proiecta un desktop windows pe pereți, dar în rest clasa era cam la fel. Bine, băncile sunt noi și lucioase și nu poartă NICIO INSCRIPȚIE. Tabula rasa, nici o istorie pe ele, niciun gigel+alina=love, Depeche Forever sau o urăsc pe tovarășa. Nimic. Tăblia băncilor le ajungea puradeilor până la bărbie, se ițeau de sub ele ca niște popândăi din vizuine. Mai erau și alte diferențe, de exemplu, pe vremea mea de moș tâmpit, când intra tovarășa în clasă se făcea liniște de mormânt. Acuma, era gălăgie non stop. Un băiat (clasa a 4-a, btw) bătea toba în bancă, cu măiestrie și putere. Alți băieți scandau „Libertate!” Și toată lumea se foia în toate direcțiile. Dar altfel, vă jur, copii mult mai buni, mai deștepți și mai frumoși decât eram noi. Și mai mari, mult mai mari. Vor fi niște giganți, în ritmul ăsta, Bucureștii vor trebui iar demolați și reconstruiți, cu locuințe pe măsură.

Cei mici erau însă foarte mici. La un moment dat, o fetiță a început să plângă după mama. Și apoi alta, și alta, și niște băieți. Copiii la vârsta asta știu deja. Ce urmează. Nu pun în cuvinte, nu sunt în stare, încă, dar mi-aduc aminte că și eu știam. Mi-aduc aminte cât am putut plânge, o clasă întreagă de treizeci de copii, la începerea școlii. Azi însă eu nu am plâns. Am plâns când le-am dus pe fete prima dată la grădi. O să plâng când o să le duc de-adevăratelea la școală. Dar pentru mine, pentru propria mea copilărie, nu plâng. O contemplu în tăcere, ca pe o simfonie de Bruckner. Ca pe un monument fărâmițat, cândva mândria orașului, azi fărâmițat în mijlocul câmpului. Sunt atât de departe azi. Sunt mai mult. Sunt mai nimic.

Leave a Reply