Puțini știu că, înainte să devină celebru, Antonin Păduraru redactase un tratat comprehensiv despre salata de roșii, lucrare considerată și azi canonică, deși puțini sunt cei care se încumetă să o urmeze. Dar dificultatea de a urma instrucțiunile Tratatului face parte din recunoașterea valorii acestuia: trebuie să știți că, atunci când mâncați salată de roșii la un restaurant sau acasă, cel mai probabil aceasta nu e canonică, și deci e doar un substitut palid al perfecțiunii, o aluzie la adevărata salată de roșii.
Păduraru normează totul: numărul de felii în care roșia trebuie tăiată (șaptesprezece); tipul de incizie exact pe septurile fructului astfel încât doar cantitatea dorită de zeamă să se reverse în castron; modul de a îndepărta cotorul și absolut semințele ardeiului păstrându-l alminteri aproape intact înainte de a fi tăiat, ceea ce îi menajează demnitatea și onoarea; înălțimea feliilor de castravete și unghiul ei cu baza, caractersticile și modul de preparare al cepei, căreia îi dedică patru capitole plus un al cincilea, codificat, secretizat printre rânduri (se spune că doar o mână de oameni au cifrul, printre care și capete încoronate) în care e descrisă tehnica secretă de a îndepărat, la rece, putoarea, păstrând prospețimea și aroma; condimentele, asupra cărora, ciudat, nu se apleacă prea mult, considerându-le vulgare și impure, dar pe care le tolerează totuși în limite stricte; proveniența măslinelor (care e practic o istorie analitică a țărmurilor mediteranei încă din antichitate); condițiile de creștere a oilor care dau telemeaua, de câte ori aceastea trebuie să vadă marea și apusul de soare; etc.
Desigur, autorul postării de față nu a gustat niciodată o salată canonică de roșii, dar se spune că sentimentul desăvârșirii e copleșitor și transcendent.
Tratatul a fost scris la anii tinereții, când Păduraru trăia la limita mizeriei într-un umil și mucegăit subsol. Ulterior, a devenit destul de bogat inventând pămătuful de curățat pe dinăuntru paiele de suc și cocktail.
About The Author
Da, îmi aduc aminte, bunica mea făcea salata de roșii canonică la zile mari. Problema era că, înaintea zilelor mari, trebuia să se ducă în tot felul de locuri pentru pregătiri (de exemplu la Jean, coaforul) și atunci o lăsa pe Cati, fata pe care o luase în gazdă, să facă salata. Ce dezamăgire! Mătușa mea a moștenit rețeta. Pe primul loc printre ingrediente erau roșiile cumpărate din Piața Crângași, de la o tarabă pe care o știam foarte bine, pentru că bunica mă lua cu ea din cînd în cînd. Mai tîrziu, mătușa mea ne aducea cîteva din acele roșii, bine împachetate, la vizitele ei rarissime la München. Între timp, nu se mai găsesc la piața. Cineva din familia de țărani teleormăneni care le creștea, vine în continuare, la a nu știu cîta generație, dar roșiile nu mai au același gust. Nu se știe dacă este din cauza schimbării de compoziție a aluviunilor Dunării, a aerului condiționat din hala de piață, sau din motivul ridicol că hala de legume, zarzavaturi și fructe este acum la etajul 1.