Acum foarte, foarte multă vreme, mă plimbam întâmplător pe o străduță dintre Calea Griviței și Unu Mai, când m-a troznit revelația că sunt poate ultimul dintr-o lume pierdută. Așa, ca Superman. Gândul, intoxicat de nerușinarea și narcisimul tinereții, mi s-a părut romantic și atrăgător. Cu siguranță explica multe lucruri, așa că mi-am permis să mă îndrăgostesc nițel de el. Dar nu pentru multă vreme, întrucât încă îmi doream cu ardoare să fiu o parte din societatea oamenilor, să mă amestec cu ei, să râd și să plâng și să țip la tot ceea ce restul lumii râde, plânge și țipă.
Din păcate, așa distorstionat de verdele crud din capul meu, gândul ăla era adevărat. Anii au trecut iar eu sunt un adult integrat social și plătitor de impozite. Foarte, foarte multe impozite. Dar sunt și altfel. Sunt străin. Nu sunt printre ai mei. Dacă or mai exista ai mei. Nu mai cred că sunt unic în vreun fel, nici vorbă. Dar mă simt mereu foarte depărtat de toți cei din jur, ca și când aș fi un emigrant bătrân, unul care are și strănepoți naturalizați, ultimul din familia lui care mai știe limba de baștină. Chiar și emgiranții ăștia au uneori alți emigranți cu care mai stau de vorbă, la soare, în parc, despre vremuri frământate pe care nu le mai știe nimeni. Eu sunt singur și mi-e dor de o țară pe care doar o intuiesc.
Pe de altă parte, senzația asta de străin la el acasă e ceva foarte românesc și banal.
Scriu aceste randuri de pe o tastatura dintr-un spital normand, unde n-am nici macar diacritice; in atare conditii, s-ar putea spune ca e vorba de alt fel de alienare, dar nu cred ca e cazul. Cred, mai degraba, ca alienarea e independenta de latitudine si longitudine. Trebuie ca e ceva dereglat in busola interna a fiecaruia dintre noi. Departarea fizica e un fel de factor de confuzie. Suntem si nu suntem singuri in alienarea noastra. Dac-am descoperi ca intr-adevar nu suntem singuri, pasamite ne-am speria si mai tare, fiindca pur si simplu asa functionam. Sau poate nu.
Mie mi-ar placea sa gasesc in mediul adoptiv semeni cu angoase similare alor mele, insa aici toata lumea e eficienta si functionala si nu se plange decat de lipsa locurilor de parcare din spital si de perturbarea traficului de catre protestele marca “gilets jaunes”. Poate de aia simt nevoia sa revin din cand in cand in mahala, pe care ma bucur ca am redescoperit-o. Sau poate-or avea si semenii francezi mahalalele lor secrete, pe care nu le-am descoperit inca. Ramane de vazut.
Ancuta, eu îți urmăresc evoluția de multă vreme, și am intuiția că vei ajunge în cele din urmă la un „acasă” al tău, chiar dacă vei fi mereu o călătoare. Uite, în comentariul tău e o doză bună de înțelepciune. Dar e ok și să fii foarte călător, doar călător, cât nu obosești și nu depind alții de tine.
“15 ianuarie 1984
Viata este o întrebare inconștienta, pusa tăcerii de dincolo de ea. Omul este expresia disperata a acestei întrebări, este chiar întrebarea devenita conștientă. Numai ca nu toți oamenii trăiesc permanent în ea, și deci în ei. Nici eu. Încă.
Ma deosebesc însă de ceilalți oameni (cel puțin, de cei printre care trăiesc și am trăit) prin aceea ca nu mai cred în valoarea vieții, în alta valoare decât cea întrebătoare. Pana astăzi am oscilat între neiertătoarea întrebare și fascinația lumii ca realitate în sine. Știam ca nu-i reala, dar nu ma puteam împiedica sa nu ma las atrasa de ea, de magica ei putere de convingere, de fapt de adormire. Asa se face ca viata mea de pana acum a fost un lung coșmar, întrerupt, din când în când, de întrebare. De astăzi încerc să-mi mut întreaga viata în întrebare, fiindcă e singura permanență, singura consecvență pe care am trăit-o. Cineva care a trăit, sau poate mai trăiește, chiar în vremea mea, mărturisește despre un răspuns. Poate ca răspunsul nu-i decât Tăcerea pe care o întrebăm și care nu e doar Realitatea, locul în care se desfășoară agitata și zadarnica noastră existență.
Nu mai vreau sa fiu marioneta… Știu ca lumea ma va mai striga, știu ca obișnuința de a răspunde și de a cauta salvarea în ea va mai funcționa, dar mai știu ca nu mai am nevoie de dovezi în plus, ca Adevărul nu e acolo și ca nu se poate ajunge la El pe acolo. Nu mai am nevoie de alte dovezi, ca as aparține acestei lumi, ca nu mai cred în ea, ca nu-i decât un vis ce poate fi risipit într-o clipa de luciditate.
Știu ca voi fi încă multă vreme în lume, voi încerca să fac fata la tot ce-mi cere, dar fără să-i mai fiu complice.”
Gena Geamanu, Spovedanie neterminata
Un fel de quiet quitting, că tot e la modă