Alien

Acum foarte, foarte multă vreme, mă plimbam întâmplător pe o străduță dintre Calea Griviței și Unu Mai, când m-a troznit revelația că sunt poate ultimul dintr-o lume pierdută. Așa, ca Superman. Gândul, intoxicat de nerușinarea și narcisimul tinereții, mi s-a părut romantic și atrăgător. Cu siguranță explica multe lucruri, așa că mi-am permis să mă îndrăgostesc nițel de el. Dar nu pentru multă vreme, întrucât încă îmi doream cu ardoare să fiu o parte din societatea oamenilor, să mă amestec cu ei, să râd și să plâng și să țip la tot ceea ce restul lumii râde, plânge și țipă.

Din păcate, așa distorstionat de verdele crud din capul meu, gândul ăla era adevărat. Anii au trecut iar eu sunt un adult integrat social și plătitor de impozite. Foarte, foarte multe impozite. Dar sunt și altfel. Sunt străin. Nu sunt printre ai mei. Dacă or mai exista ai mei. Nu mai cred că sunt unic în vreun fel, nici vorbă. Dar mă simt mereu foarte depărtat de toți cei din jur, ca și când aș fi un emigrant bătrân, unul care are și strănepoți naturalizați, ultimul din familia lui care mai știe limba de baștină. Chiar și emgiranții ăștia au uneori alți emigranți cu care mai stau de vorbă, la soare, în parc, despre vremuri frământate pe care nu le mai știe nimeni. Eu sunt singur și mi-e dor de o țară pe care doar o intuiesc.

Pe de altă parte, senzația asta de străin la el acasă e ceva foarte românesc și banal.

About The Author

2 thoughts on “Alien

  1. Scriu aceste randuri de pe o tastatura dintr-un spital normand, unde n-am nici macar diacritice; in atare conditii, s-ar putea spune ca e vorba de alt fel de alienare, dar nu cred ca e cazul. Cred, mai degraba, ca alienarea e independenta de latitudine si longitudine. Trebuie ca e ceva dereglat in busola interna a fiecaruia dintre noi. Departarea fizica e un fel de factor de confuzie. Suntem si nu suntem singuri in alienarea noastra. Dac-am descoperi ca intr-adevar nu suntem singuri, pasamite ne-am speria si mai tare, fiindca pur si simplu asa functionam. Sau poate nu.

    Mie mi-ar placea sa gasesc in mediul adoptiv semeni cu angoase similare alor mele, insa aici toata lumea e eficienta si functionala si nu se plange decat de lipsa locurilor de parcare din spital si de perturbarea traficului de catre protestele marca „gilets jaunes”. Poate de aia simt nevoia sa revin din cand in cand in mahala, pe care ma bucur ca am redescoperit-o. Sau poate-or avea si semenii francezi mahalalele lor secrete, pe care nu le-am descoperit inca. Ramane de vazut.

  2. Ancuta, eu îți urmăresc evoluția de multă vreme, și am intuiția că vei ajunge în cele din urmă la un „acasă” al tău, chiar dacă vei fi mereu o călătoare. Uite, în comentariul tău e o doză bună de înțelepciune. Dar e ok și să fii foarte călător, doar călător, cât nu obosești și nu depind alții de tine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.