Centrul lumii

..e pe Varșovia. Nu în Varșovia, unde nu am fost niciodată, ci pe stada Varșovia, în cartierul cu nume de capitale din București. Oribil cartier, de altfel. Cartier de oameni de bani gata, de vechi case nepermis de frumoase și de noi case care se iau la întrecere cu cele vechi în opulență. Cartier invadat de mașini, mașini parcate peste tot, pe trotuare, prin dormitoarele oamenilor, mașini ca păduchii și ploșnițele. Cartier unde mama mea mă ducea să mă plimb când eram mic-mic, pentru că era liniște și mulți copaci, care sfărâmau asfatul cu rădăcinile lor. Lumea urăște copacii, chiar acum când vorbim rotițele se învârt și semnăturile se strâng ca să fie tăiat teiul bătrân și imens din curtea în care am copilărit, frunzele lui comit impertinența de a cădea, moarte, pe acoperișul vecinului, rădăcinile lui ating țevile de apă, jos toți copacii, orice om gospodar smulge copacii din rădăcini, numai boschetarii, vagabonzii, bețivii, bătrânii neputincioși îi suferă să crească aiurea. Dar în fine, nu despre asta era vorba, ci despre cum ies uneori să-mi limpezesc mintea, să mă plimb prin cartierul cu străzi cu nume de capitale unde lucrez, și ieri mă plimbam pe străzile lui unde sunt mai străin și mai nedorit decât teiul în curtea în care a crescut, când colo, pe strada Varșovia, dau peste un teren viran. Îl știam și din anii trecuți, acolo o fi fost o casă veche, acum demolată, terenul e mare, cât un stadion, e mărginit spre stradă de un gard de fier ruginit, spre spate de niște ziduri care arată medievale și au cel puțin 60 de ani, iar pe el au crescut buruieni și, normal, copacii, echivalentul vegetal al tâlharilor urbani, iar în mijlocul terenului, chiar în mijlocul lui, milimetric, ce să vezi, o mâță și un motan făceau sex. În jurul lor se învârtea tot Universul.