Nuca

“Vreau să mă îndop cu frumusețe până mi se face rău. Vreau să îmbrățișez întreaga astă lume urâtă-urâtă, să o strâng la piept precum Hercule l-a strâns pe Antaeus, până când inima ei neagră bate maqsumul cu a mea. Dacă frumosul și urâtul sunt fețele aceleiași centime care se rostogolește la vale prin materia întunecată de când a picat din buzunarul găurit al unui zeu distrat, voi închide ochii de fiecare dată când fața urâtă e spre mine, și dacă i-am deschis din întâmplare, voi lua urâtul, răul, perversiunea, vidul, durerea, și le voi lovi cu ciocanul uimirii și compasiunii până când le voi șlefui în istorii nemaipomenite, în giuvaieuri de înțelepciune și lungi epopei ale neamurilor în exil. Voi dansa mereu, voi dansa chiar și pe propriul meu mormânt, pe dinăuntru, cu capul spre centrul pământului și picioarele spre cer, în lumea nevăzută pe care ne construim bordeiele și palatele. Îmi veți auzi numele pe toate cântecele, încât va fi scris cu literă mică, ba chiar va apărea în scrieri mai vechi decât mine, așa cum Nizami a scris, pe un colț al poveștii cu Layla și Majnun, numele lui Sümmani cu șapte sute de ani înainte ca Sümmani lăutarul să se nască. Căci sunt doar o frunză dintr-un nuc bătrân, și nuca din care el a răsărit mă visa pe când Pământul era sub zăpezi și Marea era de gheață.”

Ăsta e doar un paragraf din tomurile mult prea groase scrise de Ualbaluc Bulbul Al’Yammammah, un înțelept minor și logoreic. Am pus aici citatul doar pentru că pare să conțină prima referință la ghinda aia din filmele Ice Age, cu multă vreme înainte de apariția filmelor Ice Age, și e o punere în abysme drăguță.