Sunt foarte supărat pe tine, carteo. Vezi, rareori folosim vocativul substantivului „carte”, dar tu meriți. Sunt atâția de ani de când conviețuim, de când scriu despre tine pe toți pereții, dar nu mă lași să te scriu pe tine. Ce fel de relație avem noi? Ce e ciudățenia asta? De ce nu pot să te părăsesc, naibii? De ce continui să am ideea enervantă că trebuie să te scriu? Din ambiție? Din stupiditatea machistă cum că trebuie să lăsăm o urmă în lume, un semn că am existat, un strigăt de disperare al jalnicei ființe muritoare către grupuri mai mari de jalnice ființe muritoare?
Sunt foarte supărat pe tine carteo. Mi se pare de-a dreptul psihopat felul în care nu încetezi să îți schimbi conținutul, azi ești istoria vagabondării unui profet bolnav de schizofrenie, mâine ești un tratat subiectiv de psihiatrie, memoriile unui medic îmbătrânit înainte de vreme, ieri erau un roman polițist bizantin. De ce nu o colecție de rețete culinare, draga mea? On aurait tout vu.
Sunt foarte supărat pe tine, carteo. Ascultându-ți vocea mieroasă și discursul fluviu, când merg cu bicicleta prin oraș, când încerc să dorm, când mănânc o șaorma în Piața Amzei, ai zice că am deja mii de pagini în cap. De ce, atunci când mă așez în sfârșit la calculator, iese doar un sfârâiac de jumate de pagină, și ăla chinuit, și după el sunt stors ca ciorapul după furtună?
Alminteri, pot să scriu. Chiar mult și bine! Totul e să nu te scriu pe tine. Uite, Dulcea Mahala, de treișpe ani există, de bine, de rău. Bilunar, scriu un textuleț la ziar. Dar nu, mamzel cartea e prea prețioasă și pretențioasă ca să se lase scrisă de un terchea berchea ca mine. Ce știu eu. Doar am cunoscut mai multe mii de oameni și de povești, atâta tot.
Nu știu nimic. Știu doar că, de fiecare dat când discutăm, limba mi se împleticește, cuvintele fug, ideile mi se vaporizează, iar în locul lor e doar teamă, toată colecția marilor temeri clasice, de bătrânețe, de moarte, de inutilitate, de făcut rău, de nefăcut nimic. Și profeția se împlinește, căci iată, nu fac nimica.
Sunt foarte supărat pe tine, carteo.
Nu toți suntem scriitori.As simple as that.
La timpul potrivit se vor invinge si temerile, si va curge si cartea. 🙂 Mult succes pentru atunci!
Carte frumoasă, sictir cui nu te-a scris!
Multumesc frumos de vorba buna 🙂
Merci si matale.
E mai mult decât evident, îmi închipui, că am citit vocativul din titlu “Cartéo”. Adică din trei silabe, car-te-o. Ce nume de personaj masculin (musai) o fi sta, mă întrebam. Când colo, ce să vezi; e o ea, nu un el – o personajă exact așa de perfidă cum o descrii.
Altminteri, încercată fiind la rându-mi de tribulații similare, mi-am făcut damblaua, am scris-o, am găsit-o foarte proastă (cum altfel?) și m-am lecuit. Acum am revenit la plăcerea simplă, imediată și fără pretenții a lecturii, resemnându-mă că doar noi iubim veșnicia, nu și veșnicia pe noi (sau dacă o face, nu catadicsește să ne-o mărturisească decât după ce am luat cu noi în mormânt inutilitatea și anonimatul). Iar dragoste cu sila nu se poate. Copiii, cățeii, munca rodnică și alte minunății înrudite sunt un pansament bun de pus pe rănile făcute de temeri victorioase, pe marele nimic lăsat în urmă de procrastinare și de nereciprocitatea iubirii veșniciei.
Dar asta e doar scenariul sumbru prezent la 99% din populația scriitoare. Poate tu faci parte din cei 1% care vor face pace cu mamzel Cartéa după ce îi vei da drumul să umble slobodă prin lume. N-ai de unde să știi până nu încerci. 🙂 Eu una aș vrea să o citesc.
Multumesc mult, Ancuța! CIne știe, poate într-o zi o să o scriu.
Dacă i te adresezi așa, “cu majuscule”, înseamnă că ai urcat-o pe un piedestal. Deja ai îndepărtat-o de tine și odată cu ea, și partea de muză care contribuie la scrierea ei. Or muza trebuie îmblânzită… 😉 Dă-o jos de unde ai cocoțat-o. Nu trebuie s-o venerezi ca pe o zeiță, pentru că de-abia așa te-ndepărtezi de ea. Împrietenește-te, fă-i loc în tine. Stai cu ea așa, nescrisă. Stai cu incertitudinea că se va scrie vreodată. N-o poți soma, ruga, convinge să apară. Are nevoie să se coacă în ritmul ei. Când va fi gata, se va scrie.
Ai văzut The Words/Hoțul de cuvinte? Cam despre asta e… Printre altele.
Mihail Șîșkin a fost o perioadă de câțiva ani traducător pentru emigranții ruși în Elveția. Despre perioada aceea spunea că nu existau povești vesele, că traducea întâmplările sfâșietoare ale persoanei din fața lui știind că azilul nu va fi acordat fiecaruia in parte. Toate astea îl consumau foarte mult emoțional.
După o perioadă de câțiva ani s-a așezat la masa de scris și poveștile au erupt. Astfel a apărut ”Părul Venerei”. Așa că nu se știe când veți scrie cartea, poate că ideile mai au nevoie de timp pentru a se sedimenta.