Mai țineți minte starea de urgență, când toți ne dezvoltam personal, ne făceam noi hobbyuri, învățam o limbă, cântam la un instrument, făceam o pâine?
Mai are cineva timp de astea acum?
Eu am renunțat la aproape tot. Chitara a căzut zilele trecute și i s-a rupt gâtul, din nou, de data asta dincolo de reparații. Nici nu știu unde să o arunc, cumva mi se pare un sacrilegiul să arunc o chitară la tomberon, fie ea și ruptă. Mă gândeam să o iau în cârcă la următoarea mea plimbare cu bicicleta, și să o las într-o pădure, undeva, să fie acoperită de mușchi.
Dar nici pe bicicletă nu mai merg. Le mai șurubăresc uneori, dar ultima dată când am făcut asta, a fost cam așa: eu șurubăream, fetele mele au început să se certe, telefonul a început să sune. În același timp. Și atunci, bicicleta mea pur și simplu a explodat, nu știu cum s-a putut întâmpla, ori am găsit din greșeală un punct secret pe care, apăsând, distrugi bicla, ori a crăpat sub efectul presiunii care e pe noi toți. Mai mare jalea, furca căzută pe jos, bile de rulmenți peste tot. Am pus-o cu chiu, cu vai, laolaltă, dar nu știu când o să mă mai urc pe ea.
Nu mai e timp să fii egoist. Nu mai e timp să faci lucruri care nu sunt imediat, urgent de utile.
Cică Guillaume Apollinaire a fost lovit de o schijă în tâmpla stângă exact când se relaxa, citind ziarul, în tranșeu.
Eu nici macar nu am avut starea sa ma apuc de un hobby. Acum culeg roadele presiunii din perioada aia prin fel si fel de anxietati refulate cand nici nu ma astept. Pentru ca aparenta liniste nu poate dura la nesfarsit, nu?