Primăvara trecută admiram vegetaţia şi florile din curtea spitalului şi regretam din tot sufletul că nu puteam să fac parte din acel tablou, că, deşi eram chiar acolo, pe iarbă, eram la fel de departe precum e departe de Everest cel ce priveşte muntele la televizor, şi că aşa urmam să fiu toată viaţa, alături de toată omenirea, mereu un admirator distant al vieţii ce colcăie lângă noi, al viermelui ce-şi trăieşte viaţa clipă de clipă, mereu alături de primăvară, niciodată în ea.
Anul ăsta, adulmecând lacul, şi, îmbătat de mirosul de apă stătută care este însuşi mirosul sângelui meu, simţidu-mă mult mai aproape de verdeaţa lumii, mi-am dat seama că întreaga omenire era din totdeauna chiar în mijlocul primăverii, tocmai din pricină că se simţea atât de departe de ea. Precum cerbul din tablou, care habar n-are că e într-un tablou. Asemenea viermelui, îmi trăiesc viaţa clipă de clipă tocmai pentru că tânjesc, şi nu în ciuda acestui fapt. Din contră, bătrâneţea, care mă pândeşte (de departe, încă) şi mă învaţă să mă bucur de lucrurile mici, să mă topesc în peisaj, mă ţine de fapt departe de el, ca un vizitator de muzeu care admiră un portret până în punctul în care are impresia că portretul începe să respire, dar portretul e mort şi singura lui viaţă izvorăşte din vizitatorul muzeului, care nu ştie că e chiar acum privit de tine, cititorule. Iată definiţia şi marea perversiune a bătrâneţii.
Mă bucur că am făcut aceste consideraţiuni la timp, înainte să devin prea bătrân şi să nu mai pot face altceva decât să tânjesc după tânjire, pentru ca în clipa următoare să tânjesc după tânjirea tânjirii, iar în clipa morţii să fiu Oceanul Atlantic.
am cunoscut un Nea Marin care zicea asa, eu nu am fost mai departe de Galati si de Giurgiu, dar nici nu am nevoie, am totul in cap
uite asa vad strazile din San Francisco, si descria cu mana o sinusoida