Aşa. Deci am fost la Mangalia, că deja îmi crescuseră groase tuleiele solzilor, şi petreceam nopţile mugind fioros către lună, cu ochii scânteind verde de dor. De citit, am citit mai puţin decât am umblat, am umblat prin toată Constanţa, pe străzile vechi tătărăşti, greceşti, armeneşti, am văzut casele vechi cu geamurile în acoladă sparte, cu lacăte grele la poartă, şi cu pisicile drept ultimi locuitori, şi am plâns şi eu cu ele, încât vărsarăm torente de apă amară pe coastă către plaja Doi Papuci, unde creşteau aşa de mulţi maci şi aşa de repede încât dacă nu erai atent îţi creştea un buchet de maci chiar în nas.
Ajuns la Mangalia, ca să mă arunc în marea mea neagră şi dragă, pe plaja bolovănoasă de la Siemens, ce să vezi? Un trib de lebede, nene. În acea dimineaţă, am numărat treisprezece, dar buna tătăroaică unde am mas mi-a zis că sunt treizeci în cap, şi că au venit acum cinci ani, iar vara pleacă întotdeauna înapoi din ţara ascunsă din care vin, că nu suportă căldura şi oamenii, alţii decât blajinii mangalieni. Desigur că m-am lins pe buze şi cu foarte multă greutate am rezistat impulsului de a hali măcar una (pentru că, după cum bine se ştie, noi, românii, ţiganii şi balaurii suferinzi de talasemie, ne dăm în vânt după lebede, şi în majoritatea anului trebuie să ne mulţumim cu ciori şi guguştiuci fripţi), oricum, erau destul de greu de prins, că mi-au simţit mirosul de fiară şi au început să dea din gât şi din cozi încât m-am cam speriat şi m-am cuminţit. Gagica de m-a domesticit cred că s-ar fi supărat de asemenea.
Aşa că ne-am mulţumit să ne lungim pe nisip şi din când în când să înotăm pe lângă ele şi să le oferim câte un guvid ţinut cu galanterie latină între dinţi.
Într-o seară, un bătrân pe jumătate paralizat şi care vorbea cu o enormă greutate, mi-a povestit, în mai multe ore, că lebedele mai fuseseră, tare demult, în Mangalia, lucru de care îi povestise bunicul său, mărturie rămânând doar numele cârciumei din faţa plajei Siemens (“Lebăda”, n.mea), şi că plecaseră într-o toamnă de tot, odată cu vremile bune şi cu toată tinereţea. Tot moşul şi-a dat cu părerea că acum s-au întors poate ca să apere marea. Că cică primarul a tot vândut din curtea spitalului la străini bogaţi care şi-au făcut vile cu curţi cu sârme ghimpate, şi e posibil să vândă şi marea dacă e reales, şi nu, moşul nu citise Toamna Patriarhului, că l-am întrebat. Dacă nu, o vinde altul, că lebedele nu păreau prea vajnice. Deşi cea mai bătrână, şefa de trib, avea 240 de ani, şi cu siguranţă mai avea niţică viclenie rămasă în cioc. I-am promis că le ajut şi eu, dacă reuşesc să dau de tribul meu de balauri talasemici, care pasămite de mult s-au pierdut în Marea Exterioară.
În port la Mangalia era amarată nimeni alta decât Grethe Witting.
Pentru că sunt domesticit, m-am întors de câteva zile în Rahova, East End-ul Bucureştilor, unde tramvaiele aveau pânze, nu aveam apă caldă (nici nu-mi trebuia), noaptea nu era lumină că nici ochii nu îi mai aveam verzi, iar internet canci, că de abea acum a venit şi gata v-am şi scris ceea ce tocmai aţi citit.
Şi din cele 876348761234987234987234 de poze pe care le-am făcut, toate foarte urâte, am ales câteva, fiindcă a zis Madelin.
Later edit: Mi se atrage atenţia că nu se spune “mangalieni”, ci “mangalioţi”. Este că je este prost? Şi totuşi, Mangalia e patria pe care mi-am dorit-o mereu, vă jur.
mă bucur să aflu că locuiesc în East End 🙂
Bine ai revenit!
A propos de lebede, cand am auzit povestea cu tiganii si lebedele din Viena am crezut multa vreme ca era vorba despre lubenite care pluteau pe apa si nu mi se parea nimic in neregula ca tiganii sa manance niste lubenite aruncate de austrieci si chiar nu intelegeam de ce gestul lor ar fi fost mai mitocanesc decat cel al austriecilor care au aruncat bunatate de lubenite pe apa. Ce lapsus ciudat! De ce oare?
Vladule, asa poze urate faci de se sparie ecranul!
Io pozele de la tine le salvez intr-un folder numit poetic vladstroescu, da’ secretul e ca le dau si nume. Cred ca s-ar putea scrie un post coerent (mai coerent decat scriu io in mod normal, adica) cu numele astea.
E primas data cand vad lebede la mare. Ce faceau cu ciocul in apa, mancau mormoloci cu scoici si salata de alge?
Cum ierea apa, calda?
Eu mancai acu o salata de fructe goale cu o portie din lebedele tale sarate.
Ufffffffffffffffffff, mareaaaaaaaaaaaaaa………………………………..
Mâncau peştişori, mai ales, pentru care se băteau cu perscăruşii, plus ce le dădeau mangalIOŢII.
Aş mai vrea să menţionez că floricica mov crescuse direct din parapetul de ciment al falezei, nu am pus-o io acolo.
madelin, sunt foarte flatat şi dacă vrei îţi trimet un CD cu originalele, mai mari şi mai multe şi mai urîte.
TRĂIASCĂ LULU ŞI TOATĂ FAMELIA EI!!!!!!!!!!!!
De cate ori vine vorba de Mangalia imi amintesc de Lockerutzu’ si ma intreb pe unde-o mai fi el…Asa il alintam pe un prof ratacit la Universitatea Marii Negre venit tocmai de la faimosisima LSE. Inainte de a veni la Romania prima data doua zile inainte da un fax disperat! Ca cum ajunge el de la Constantza la Mongolia, ca s-a uitat pe harta si e distanta foaaaarte mare… Fix asa a intrebat, cum ajunge el de la Constanta to Mongolia, it’s so far away…
Mama, ce misto, fara lumina in Rahova, dar cu apa calda, cam nashpa 🙁
Imi place poza cu apusul si marea cu valul stand sa se sparga…Am desktopizat-o.
Eh, multumim multumim 🙂 Si bine ai revenit!
Draga Vlad, bine ai revenit. Nu imi place sa distrug mituri, dar un bun si vechi prieten al meu, suferind de complexul romanesc, a avut prin anii 90 ocazia sa stea de vorba cu primarul Vienei. Care primar, evident, nu stia nimic despre lebede mincate de tigani, cu atit mai putin de tiganii romani. (A nu se uita ca fiecare tara are si ea, ca la Caragiale, tiganii ei.) Deci.
Cit despre floare, cum era de asteptat, mi-a placut cel mai tare. (Molii mici la lumânare.)
Ce savoare, ce savoare…
Mie mi-au placut macii. Iar corabia aia a fost salvata ca TikiKonSpleenDoare.
Am uitat sa zic ce ma rad de fiecare data cand citesc povestea Carei cu Lockerutzu ei. LOOOOOL.
It’s so far away from me! Marea adica. Si Mongolia. Mongaliotii, that is.
Vlad, as cam vrea sa imi *dai* un CD cu poze urate…
Vladule, daca vrei iti trimet de la mine neste apa calda (fiarta, ca sa fiu onesta – asta de la traduceri mi se trage). Ca la mine, in asta seara, curge apa oparita si pe butonul de apa calda si pe butonul de apa rece. Cica s-au inversatara neste robineti. Sau o fi venit apocaclisma, vorba cuscrei bunicii mele din Buzau, Dumnezeu sa le dea sanatate la amandoua.
Desi n-o sa jur, va asigur ca nu mint:p Pe cei din Vama Veche (dar nu doar pe autohtoni) ii numeam Vamioţi. Traiască şi Mangalia. Tocmai o să se duca mama de Sambată seara acolo (la Mangaloizi), şi in afară de zgâriatul dinţilor şi scrâşnitul buzelor, mă voi mulţumi cu pozele de aici. După aceea, şi cu pozele de aici şi cu cele aduse de mama.(Sper să nu vină cu vreo lebădă). Iar după aceea, mai vedem noi… poate se termină şi sesiunea între timp… Mai e pana pe 7 iulie, nu?
Cat despre Rahova… am ajuns pentru prima oară în cartierele astea mărginaşe săptămânile trecute, în vizita la cineva. E o mică Africă…
Mai mult decat o mica Africa, mai degraba o Rahovantida…locuita inca de un popor arhaic, rahovizii (numiti de unii cronicari rahovoti).
Care sunteţi prin Rahova: scoateţi capul pe balcon, se pregăteşteo furtună, miroase aerul ca pelea de gagică.
mai fac ăia shuberek bun la mangalia? mangalia e marea pentru mine, chit că în ultima vreme n-am mai dat p’acolo aşa de des. dar, ori de câte ori ajung pân dobrogea (am o dambla cu dobrogea dă nord, p’acolo, pă unde-s aciuiaţi italieni friulani, d’ăia), aşadar, ori de câte ori ajung pân dobrogea, fac pă dracu’n patru să ajung şi la mangalia.
la mangalia mi-a fost pentru prima oară frică din aia, mare… acolo am căpătat, într-o noapte, la poartă cu ceilalţi copii, conştiinţa angoasei terminale, că nu ştiu cum să zic altfel fricii dă moarte şi de sfârşituir în genral. ei, da’ nu d’asta mor io după mangalia. acolo mirosea a regina-nopţii, ciorbele degajau aromă de măprar şi leuştean şi… eh, ce mai contează?