Chestiunea nemuririi cărţilor

To cmai am terminat o carte şi mă încearcă o părere de rău. Cunoaşteţi sentimentul: cartea a fost agreabilă, acum că am terminat-o mă simt de parcă m-am despărţit de un prieten drag. Majoritatea cărţilor sunt tot un fel de oameni (chiar şi cartea “Principii generale de zootehnie” de A.P. Gruşov): nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de faptul că au un autor – acesta din urmă are doar o funcţie minoră, aceea de a lua şi el 10% din profiturile de vânzare, în rest genealogia unei cărţi e adesea mult mai greu de stabilit decât cea a unui om. În ciuda acestui rol destul de neimportant, autorii se simt oareşcumva responsabili de viaţa cărţilor, pe care încearcă să le prelungească cât mai mult. Nu mă refer la ecoul în posteritate, sau în critica literară, ci la viaţa autentică, cea care nu îţi dă voie să laşi cartea din mână, care te obligă să o consumi până la capăt, până la moarte.

Dezideratul suprem modern este Cartea Infinită. Acest lucru comportă mai multe soluţii şi generează mai multe probleme. Să încercăm, în spaţiul zgârcit şi cadrul derizoriu specific blogurilor, să le rezumăm.

1. Cartea extrem de lungă. Cam ca serialul Tânăr şi Neliniştit. Sau ca ciclul Dune. Sau ca romanele fluviu de altădată. Desigur, cartea extrem de lungă nu este nemuritoare, dar încearcă să aibă o viaţă extrem de lungă. Dacă e mai lungă decât a cititorului, mimează nemurirea. Dezavantajele sunt acelea care vin în general cu o viaţă foarte lungă: decrepitudinea, redundanţa, senilitatea, demenţa, plictiseala, incontinenţa, lipsa dinţilor, mirosul stătut, privirea lăptos-tulbure, membrele descărnate, numeroase pisici, decesul majorităţii congenarilor.

2. Cartea arhetipală. Aici intră diversele cărţi sfinte. Ele au o nemurire postulată, imanentă. Se postulează că o carte sfântă nu are nevoie de cuvinte, dar noi le transpunem în cuvinte pentru că nu avem altceva mai bun. Nici nu ştiu de ce le-am menţionat, să ne grăbim să trecem mai departe.

3. Cartea lui Gavagai. Care mi-a dat ideea acestui post. Cartea lui Gavagai reprezintă situaţia inversă celei de mai sus: nu are cuvinte, pentru că avem ceva mai bun. Dezavantajul ei e că nu poate fi scrisă.

4. Cartea omogenă. Adică o carte fără repere, poţi să o deschizi oriunde şi să o citeşti în orice sens. Viaţa unei asemenea cărţi depinde de numărul de combinaţii posibile de lectură. S-au scris foarte multe cărţi omogene în diverse grade. Borges şi-a imaginat deja o bibliotecă în care combinaţiile sunt infinite: o dată ce îţi imaginezi aşa ceva, poţi considera că suprema carte omogenă a fost deja scrisă şi că de fapt nu e o carte, şi că de fapt pretenţia unei cărţi nemuritoare este crudă şi absurdă, şi autorii ar trebui să renunţe la vanitatea asta frankensteiniană, şi să înţeleagă că rândurile unei cărţi au importanţă tocmai pentru că sunt finite şi la un moment dat ajungi la capăt şi treci la o altă carte.

5. Cartea mereu actuală. Nemurirea acestei cărţi constă în efemeritatea ei. Strămoşul lor cel mai apropiat e ziarul. Ziarul e etern, etern prezent, dar nu e o carte. Blogul în schimb este. Dezavantajul principal al blogului l-am spus mai sus: derizoriul. Este însă posibil să avem de-a face cu prejudecată, ba mai mult, cu disperarea vechilor literaţi, care, intuind că milenii de căutări ar putea să se termine, se agaţă de dispreţul conservator. Dar istoria ne arată că orice dispreţ semnalează sfârşitul unei ere. Veţi spune că viaţa unui blog e limitată cel puţin de viaţa autorului său. Cum spuneam, autorul nu e important. Ce rol are viaţa unui autor în viaţa ziarului New York Times? Nu unul limitant. De la primul rând al acestui post, ridicând chestiunea personificării cărţilor, am ridicat chestiunea implicită a libertăţii lor. În timp ce noi le căutăm nemurirea, cărţile îşi caută libertatea. Şi se poate ca ambele chestiuni să aibă aceeaşi soluţie.