Progresism

Lucrez într-un spital de psihiatrie.

La cursurile de psihologie medicală din facultate ni se spunea de “regresia” omului bolnav. Pe scurt şi simplu, un om bolnav, un pacient, regresează adesea către copilărie. E un fel de copil care îţi cere ajutorul. Asta ar fi un lucru bun, spunea acel curs, pentru că astfel pacientul e mai compliant, se supune carevasăzică în mai mare măsură prescripţiilor medicului.

Un mare psihiatru clasic, Henri Ey, spunea, in spirit neo-jacksonian, că orice boală psihică e o regresie. Către un stadiu anterior de dezvoltare. (Şi nu numai boala psihică, ci şi visul.) Se potriveşte şi cu teoria de la cursul de psihologie medicală, pentru că ştim cu toţii că orice suferinţă fizică e şi o suferinţă psihică.

Nu cred însă că înăuntrul nostru zac doar copiii uitaţi şi concentrici. E mult mai mult de atât. E întreaga istorie a omenirii. Ajunge o mare suferinţă a acestui lucru viu şi tainic botezat pompos “psihic” ca să iasă la iveală omul primitiv, magic şi prins de roţile Universului. Regresia nu e doar psihologică, e antropologică. Ne naştem cu o memorie secretă a treptelor urcate de înaintaşii sângelui nostru. Nici măcar nu mi se pare că aceste “amintiri” sunt doar inconştiente, ca în kollective Unbewußten al lui Jung.

Nu vi s-a părut niciodată că un spital seamănă cu o societate feudală? Există un rege. Medicii sunt aristocraţia, stratificată şi ea; asistenţii şi infirmierii – vasali sau oameni ai pământului. Iar bolnavii? Bolnavii sunt iobagii. Şi vor fi trataţi ca iobagi, uneori cu bunăvoinţă, alteori cu dispreţ aristocratic, mereu în cadru Hipocratic, desigur, desigur, desigur.
E o viziune sumbră, dar nu există democraţie in spitale. Şi ar trebui să fie. Bolnavii n-ar trebui să fie nişte iobagi, sau, dacă sunteţi de părere că exagerez, nu ar trebui să fie nişte copii. Medicii nu sunt nişte părinţi, blânzi sau severi, protectori, imenşi. Sunt doar nişte oameni care practică o meserie învăţată. “Regresia” e revoltătoare. Ar trebui să luptăm împotriva ei cu toată energia, nu să o încurajăm. Auzim peste tot de “complianţă” (la tratament). Cuvântul ăsta e sinonim cu “obedienţă”. Prin revistele psihiatrice începe să se audă un alt cuvânt, mai bun, mai puţin răpitor de libertate: “aderenţă”. Psihiatria e cu un pas înainte, măcar unul teoretic, pentru că, demult, a beneficiat de o reacţie săntoasă, născută chiar în sânul ei, de o antipsihiatrie, care, înainte de a muri, a atras atenţia asupra greşelilor, aroganţei şi inconştienţei celor ce vor să vindece. (Nu vreau să jignesc pe nimeni. Toţi avem aroganţă şi inconştienţă, în diverse doze, presupun că sunt necesare supravieţuirii.)

N-a existat însă o antimedicină, dacă nu luăm în considerare diverse deviaţii pseudomistice. A fost cel mult mişcarea reflexă, de revoltă înnăbuşită, a bolnavilor care aşteaptă pe coridoare. Nu există o antimedicină născută din raţiune. Poate că ar trebui. Poate că medicina ar mai avea ceva de învăţat, sau de reamintit. Şi, în loc să regreseze medieval, ar progresa, în sfârşit.