Locuiesc singur într-o casǎ mare. Nu folosesc decât douǎ camere, la parter. Sunt încǎperi în care nu intru cu anii, şi într-unele dintre ele nici nu-mi amintesc sǎ fi intrat vreodatǎ.
Dar poate nu ǎsta e modul cel mai bun în care sǎ-mi încep povestea.
Aţi observat vreodatǎ cǎ dimensiunea prezentului nu e mereu aceeaşi ? De cele mai multe ori e cât un punct. Însǎ existǎ perioade din viaţǎ –cel puţin din viaţa mea – în care clipa de faţǎ se lǎţeşte, sau, nu ştiu cum sǎ spun… încalecǎ trecutul şi viitorul. Spre exemplu, foloseşti un cuvânt într-o conversaţie cu cineva, un cuvânt rar, cum ar fi « parcimonie », şi în clipa urmǎtoare îl auzi la televizor, în alt context. Sau ţi se pare cǎ îţi aminteşti replicile pe care le auzi pentru prima datǎ din gura cuiva. Nu mǎ refer doar la senzaţia foarte scurtǎ de déjà-entendu, ci la ceva de duratǎ, cel puţin douǎ-trei sǎptǎmâni. Ai impresia cǎ te mişti într-un vis, şi nu ţi se face fricǎ, ci simţi un fel de cǎldurǎ, ca în Crǎciunul din copilǎrie. E o chestie fantasticǎ, dacǎ stai sǎ te gândeşti.
Îmi aduc aminte, destul de bine, când eram foarte mic, mi se pǎrea cǎ vremurile trecute pot fi foarte uşor aduse înapoi, cu un mic efort, pe care însǎ îmi era lene sǎ-l fac. Adicǎ, sǎ mǎ întorc de exemplu în vremea în care mai trǎia bunica mea, care murise când aveam un an. (Nu o ţineam minte, dar era o pozǎ cu ea pe dulap, era acelaşi lucru.)
Iar acum, în viaţa de adult, uneori am impresia cǎ ştiu exact ce o sǎ se întâmple, doar cǎ mi-e lene sǎ mǎ gândesc, sau cǎ de fapt nu existǎ viitor, cǎ toatǎ viaţa are loc în întregime acum, un « acum » etern, dar nu durabil, etern în clipa de faţǎ vreau sǎ zic. Şi nu e doar o iluzie, se întâmplǎ tot felul de coincidenţe. Sensul lor, în astfel de vremuri, mi se pare evident, dar, dacǎ ar trebui sǎ-l spun, n-aş şti cum. Mǎ rog, nu prea ştiu eu sǎ mǎ fac înţeles, poate povestind…
In felul ǎsta mǎ simţeam de ceva vreme.
Eram la etaj, deşi eram convins cǎ eram la parter. Astfel, vrând sǎ intru în camera mea, am intrat într-o camerǎ care nu mai fusese deschisǎ de nu mai ştiu când (chiar dacǎ uşa nu fusese niciodatǎ încuiatǎ).
Şi inǎuntru era cineva.
Figura îmi era foarte familiarǎ, dar nu-mi aminteam cu precizie unde ne mai întâlnisem. Aproape cǎ prezenţa lui nu mi se pǎrea o intruziune. Surpriza mǎ cuprinse repede. Mai curând groaza. Nu ştiu ce sǎ fac în astfel de situaţii, eu care, dacǎ un hoţ de buzunare încearcǎ sǎ-mi fure portofelul, tac mâlc sau i-l dau chiar eu, de fricǎ.
« Cine sunteţi ? »
« Întrebarea asta mi s-a mai pus. »
« Ce cǎutaţi aici ? »
« E ultima mea ascunzǎtoare . Nu trebuia sǎ mǎ vezi. Nimeni nu poate sǎ mǎ vadǎ în faţǎ, nu acum. »
Un bǎtrân, un boschetar nebun. S-a ascuns la mine în casǎ, de frig. Mi-era tot una. L-am lǎsat în pace. Ce era sǎ fac? Nu puteam sǎ chem poliţia; cine ştie ce i-ar fi fǎcut. Nu ştiu cum sǎ dau un om afarǎ. Am şi aşa o casǎ prea mare doar pentru mine. Mǎ preocupa figura lui, nu ştiam de unde sǎ o iau. Imi trecu prin cap ideea cǎ ar fi un strǎbunic care a uitat sǎ moarǎ, sau mort şi care îşi bântuie domeniul.
În zilele urmǎtoare, incepu sǎ mǎ viziteze, jos.
« Cine m-a vǎzut, nu mai poate scǎpa de mine. »
Uneori era enervant, se ţinea dupǎ mine peste tot, comenta fiecare gest pe care-l fǎceam.
« De ce strângi aşa de tare robinetul ? Eşti un prost. », de exemplu.
Ieşeam sǎ mǎ plimb mai des, ca sǎ scap de el. Lumea de afarǎ începea sǎ capete sens. Asta nu era în nici un caz bine. Misterul lumii era bogat. Sensul lumii e sǎrac. Fiecare piesǎ îşi vǎdea locul. Lumea se sǎrǎcea.
In casǎ, moşul cicǎ fǎcea curat. De fapt, întorcea totul cu josul în sus. Deschisese toate camerele. Am fost nevoit sǎ respir praf şi mucegai de acum un secol, sǎ-mi revinǎ tot felul de amintiri care nu-mi aparţineau.
Ehei…
Ordinea e sǎracǎ în informaţie. Un turn e mai sǎrac decât mormanul de cǎrǎmizi în care l-am putea preschimba. Fiecare cǎramidǎ şi-ar recǎpǎta individualitatea. Ca sǎ descriu cu precizie turnul, ar trebui sǎ-i descriu poziţia, dimensiunile. Ca sǎ descriu cu precizie un morman de cǎrǎmizi, ar trebui sǎ descriu poziţia şi dimensiunile fiecǎrei cǎrǎmizi.
În timp ce casa se dǎrâma peste mine, devenea in acelaşi timp infinit mai bogatǎ. Nu mi-a luat mult sǎ înţeleg.
Am îmbǎtrânit în printre vechiturile aruncate peste tot din casa mea. Moşul e tot cu mine. Va fi mereu cu mine. Inainte, vedeam ca în oglindǎ, ca în nişte ghicitori ; acum ne privim în ochi. Cunoşteam înainte doar pǎrţi din adevǎr ; astǎzi cunosc întregul. Precum am fost cunoscut.
Ce mai ai de comentat astǎzi, Dumnezeu ?
Ce mai spune Mosul?
Tot “batran si boschetar nebun” a ramas?
Cred că pe Lia o să o facem arheoloaga Mahalalei 🙂
Serios.Serios.Ce-ai mai auzit de Mosulet?
Am crezut si eu candva ca pot sa scriu si aveam un caiet in care imi notam gandurile si ideile puerile.Odata ma “intalnisem” si eu cu Mosuletul si am incercat sa notez remarcabilul eveniment in caiet.A fost jalnic.Jalnic.Atunci mi-am promis ca nu-mi voi mai strica niciodata amintirile cu scrierile mele,pe care nici macar eu nu as mai putea sa le recitesc.
De asta chiar ma intereseaza soarta Batranului,dar nu stiu cum sa mai dau de el.Poate am mai trecut pe langa dumnealui,dar de cand nu mai am caietul,parca trec mai usor pe langa fiecare persoana si eveniment fiindca stiu ca acum chiar nu ma mai intreaba nimeni ce-am facut si cu cine m-am intalnit.Deci:
Ce mai spune Mosul?
Tot “batran si boschetar nebun” a ramas?
Lia, moşuleţul nu e un personaj agreabil, mai bine să nu te întâlneşti din nou cu el.
Cât despre scris: am într-un subsol un sac de caiete vechi în care am scris pe când eram adolescent. Scriam mult şi foarte prost, chiar jalnic 🙂 Trebuie să le distrug cumva, dar nu îmi e la îndemână, stau în Bucureşti şi nu am unde să fac un mare foc, şi în plus e ceva care mă reţine. Ca şi cum caietele alea îmi amintesc de unde vin, sau poate că mi-e milă de vestigiile tinereţii mele turmentate.
Acum scriu nu mai scriu chiar aşa de jalnic (vorba lui Gavagai, uneori sunt şi eu mulţumit de rezultat), mă rog, în esenţă, tot prost scriu, şi uite că nu mă îndur să şterg blogul, ba chiar mai şi scriu în el.
Deci, ce vreau eu să spun cu toată poliloghia asta, sunt două lucruri:
– nu are niciun fel de importanţă cum scrii, doar scrie, dacă aşa ai chef, şi nu scrie dacă nu ai chef.
– doi: mulţumesc că mi-ai dat voie să mă simt bătrân şi important, dându-ţi un sfat pe care nici nu mi l-ai cerut.
– doi bis: sunt tare flatat şi bucuros că cineva mai scormoneşte prin textele mele vechi. Aveam impresia că se pierdeau cu totul.
Aici la TV a fost de curand un documentar despre o familie de norvegieni relativ tineri care l-au invitat in casa lor , pe timpul vacantei de Craciun, pe un cersetor roman de pe strada, si l-au lasat chiar singur in casa in timp ce ei petreceau cateva zile de vacanta in alt oras. La sosire au fost incantati ca cersetorul le facuse curat in casa. Nu stiu daca chestia asta a fost popularizata si in Romania, parca tin minte ca fusese ceva parca despre ea la ziare.ro
Vlad,am impresia ca esti sub lupa.Iti tin pumnii. Sper sa devii neinteresant cat mai curand.